Iubirea reconfigurează creierul uman

0

Un domeniu de cercetare, relativ recent, numit neurobiologie interpersonală, îşi trage seva dintr-una din cele mai mari descoperiri din domeniul neuroştiinţelor: creierul se reconfigureaza permanent, în funcţie de experienţele personale de pe tot parcursul vieţii. Lucrurile cărora le acordăm cea mai mare atenţie ajung să ne definească. Cum alegem să ne petrecem timpul ajunge să ne transforme în mod real, inclusiv la nivelul structurilor complexe şi delicate ale creierului, subliniază Opiniator.

Conexiunile cerebrale reflectă legăturile intime care ne animă sau ne dezamăgesc, creând amintiri, emoţii şi, în ultimă instanţă, ne modelează identitatea.  

Sincronia perfectă între creierul mamei şi al copilului, corespondenţele cerebrale ale fraţilor gemeni pot fi surprinse azi cu exactitate prin tehnici imagistice complexe, dar ele nu pot surprinde şi legătura profundă, de natură afectivă, dintre oameni. Bazându-se uneori numai pe semafoarele inimii, oamenii au învăţat să comunice cu ochii, cu mâinile, folosind un anume ton al vocii.

Datorită progreselor în neuroimagistică, acum există dovezi  că primele semne de ataşament ale unui copil faţă de părinţii săi lasă o amprentă de lungă durată la nivelul creierului.

Ce modele comportamente va adopta un copil, ce fel va gândi, nivelul său de percepţie, alegerile în dragoste pe care le va face mai târziu în viaţă, intră toate în creuzetul primei copilării, unde se formează primele reţele neuronale.

 

Învăţăm pe toată durata vieţii  

Cercetătorii obişnuiau să acorde întâietate altor factori în definirea personalităţii unui individ: ereditatea în primul rând, apoi hărţile creierului gravate în copilărie prin educaţie şi mediul de creştere, după care toate celelalte aspecte ale vieţii se ţeseau pe această canava.

Acum, această percepţie se dovedeşte greşită. Alchimia neuronală continuă să modifice conexiunile la nivelul creierului pe tot parcursul vieţii, pe măsură ce ne maturizăm, consolidăm prietenii, ne apucăm de afaceri sau cedăm marilor iubiri ale vieţii.

La fel ca în cazul primatelor, universul nostru cerebral oglindeşte toate relaţiile importante din viaţa noastră, refăcând în permanenţă reţelele neuronale, ceea ce modifică, la rândul său, comportamentul nostru ulterior.

Daniel J. Siegel şi Allan N. Schore de la Universitatea din California, Los Angeles au anunţat o perspectivă inovatoare în domeniu: afecţiunea umană nu modifică structura genetică, ci influenţează modul în care genele se exprimă în evoluţia unui individ.

Cercetătorii mai afirmă că „relaţiile de susţinere dintre oameni reprezintă cel mai bun indicator al atributelor pozitive din viaţa fiecăruia dintre noi.”

În alte cuvinte, solidaritatea, empatia, afectivitatea ne modifică  structura creierului în modul cel mai reprezentativ, detaliu destul de evident dacă ne gândim ce experienţă frumoasă este descoperirea unui nou prieten, procesul de învăţare în care intri într-o reţie de dragoste.

Orice relaţie interpersonală are valoare adăugată, ea încurajează deschidera orizontului, oferă tendinţa de a vedea lumea prin ochii altuia, modifică obiceiuri, provoacă la noi experienţe de viaţă.

Când doi oameni” devin „un cuplu”

Implicarea într-o relaţie afectivă determină creierul să îşi extindă percepţia sinelui, pentru a include o nouă persoană. Iubirea pare să fie cea mai bună şcoală a vieţii, deşi, uneori, „temele” pot fi greu de făcut.

Studii de imagistică realizate la U.C.L.A. de  neurologul Naomi Eisenberger au arătat, de exemplu, că aceleaşi zone care se activează atunci când cineva se simte respins social, sunt responsabile şi de durerea fizică. De aici impresia unei dureri surde în tot corpul  care însoţeşte o suferinţă sufletească, deşi nu putem indica precis locul.

Un experiment relevant a realizat şi  James Coan, un neurolog de la Universitatea din Virginia în 2006. Acesta a administrat şocuri electrice slabe unor femei la nivelul gleznelor, verificându-le reacţia neurală. Rezultatul a arătat că, atunci când au fost ţinute de mână de partenerii de cuplu, acelaşi nivel de energie electrică a produs un răspuns semnificativ mai mic la nivelul creierului. În cazul celor implicate în relaţii afective problematice, „complicate”, acest efect protector nu a avut loc.

În alte cuvinte, obişnuinţa oamenilor de a se ţine de mână are un efect uriaş la nivelul creierului: reduce reacţia la stres,  diminuează răspunsul  la durerea fizică, modifică funcţiile neuronale, dă o stare de siguranţă.

 

Afecţiunea modelează comportamentul 

A modifica vechile obiceiuri nu e deloc uşor,  deoarece acestea sunt adânc înrădăcinate în căile neuronale ale indivizilor şi reprezintă prescurtări, metode prin care ignorăm detalii, fără a fi nevoiţi să insistăm asupra lor.

De aceea, unele cupluri care se străduiesc să refacă o relaţie deteriorată  trebuie să se reconecteze cerebral, uneori cu ajutorul unui  terapeut, pentru a obţine o bază consolidată pe care să construiască o viitoare relaţie.

Într-un studiu realizat la ​​Departamentul de Psihologie de la Universitatea Stony Brook, cercetătorii Bianca Acevedo şi Arthur Aron au scanat creierul unor persoane implicate în relaţii fericite, căsătoriţi de mai mulţi ani.

Imaginile scanate ale creierului lor erau obţinute în intervalul în care priveau o fotografie a partenerului de care erau „nebuneşte îndrăgostiţi.”

Rezultatele au arătat activitate la nivelul centrilor reponsabili cu recompensele, aceleaşi zone activate la persoanele abia îndrăgostite şi la utilizatorii de droguri. Dar, în contrast cu aceştia din urmă, cuplurile căsătorite afişau zone de calm în regiunile cerebrale asociate cu teama şi anxietatea. De asemenea, în zonele cerebrale asociate cu plăcerea, ameliorarea durerii şi iubirea maternă, „luminile neuronale” străluceau puternic.

 

Corpul ţine minte, creierul stochează şi refoloseşte

În timpul perioadelor de siguranţă, atunci când creierul simte prezenţa unei persoane de încredere, corpul nu îşi risipeşte resurse preţioase pe care le consumă, de obicei, în episoade de stres sau nelinişte. În schimb, îşi canalizează energia învăţând lucruri noi sau construind mecanisme de apărare şi vindecare.

Prezenţa în viaţa fiecăruia dintre noi a unor fiinţe faţă de care ne manifestăm afecţiunea deshide larg, în fiinţa noastră, porţile percepţiei.  

Neurobiologia interpersonală porneşte de la premisa că orice relaţie este vulnerabilă. Dar lecţiile afectivităţii – dulci sau dureroase – îşi lasă amprenta la nivel profund în viaţa fiecăruia dintre noi. Un lucru nu poate fi negat: iubirea schimbă totul în fiinţa unui om: percepţia sa asupra lumii, configuraţia creierului, comportamentul. 

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.