Mihai Chirilov: TIFF Sibiu s-a născut din dorinţa de a prelungi spiritul festivalului de la Cluj

0

Directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania, Mihai Chirilov, vorbeşte, într-un interviu acordat AGERPRES, despre rezultatele celei de a 11-a ediţii a Festivalului, care s-a desfăşurat la Cluj în perioada 1-10 iunie, despre premiile acordate de Juriu şi despre ediţia a 6-a a TIFF Sibiu, care se va desfăşura în perioada 13-17 iunie.

Agerpres: Care au fost rezultatele ediţiei numărul 11? În concluzie, a fost cum te aşteptai?

Mihai Chirilov: A 11-a ediţie a fost mai bine decât mă aşteptam. Au existat câteva provocări serioase pentru ediţia asta, începând în primul rând cu noul sediu al festivalului, Casa TIFF, un proiect recent, dar de durată, un proiect pe care nu credeam să-l scoatem la capăt în timp util pentru a servi drept casă a festivalului, o noua locaţie, unde am programat multe evenimente diverse, care au ‘prins’ din prima clipă: proiecţii de filme mute cu acompaniamente ‘live’ dintre cele mai diverse, DJ sau trupe rock, concerte de jazz.

Mi se pare că din acest punct de vedere faptul că o locaţie de festival s-a născut peste noapte ne-a spulberat emoţiile şi ne-a încurajat. Un alt mare succes al ediţiei, care a întărit crezul nostru în profilul festivalului, au fost proiecţiile din Piaţa Unirii, care, pentru prima dată, au fost foarte atent gândite ca selecţie, o selecţie eclectică de filme cu potenţial mare de public, dar, în acelaşi timp, păstrând latura de ‘film de festival‘. Am proiectat în Piaţa Unirii un film clasic precum 2001 Odiseea Spaţială al lui Stanley Kubrick.

Ne gândeam că publicul din ziua de azi, obişnuit cu ceea ce înseamnă science-fiction în anii 2000, relaţionează greu cu un film sci-fi de tipul acesta, dar surpriza a fost că în Piaţa Unirii au venit peste 1.200 de oameni, la fel cum în seara în care a început Campionatul European de fotbal am proiectat un film cu substrat fotbalistic, Superclasico al danezului Ole Christian Madsen, şi am avut din nou imensa surpriză să avem un record de spectatori, cu 1.600 de persoane, în condiţiile în care simultan era transmis un meci de la campionat.

Mi se par provocări şi pariuri câştigate. Şi desigur ar mai fi proiecţiile pe care am început să le facem de doi ani în săli de multiplex care în mod normal nu sunt foarte prietenoase cu genul de filme de la TIFF. Dar surpriza a fost că şi la sălile de multiplex unde am proiectat filmele din festival numărul de spectatori a fost mai mare decât la ediţiile anterioare.

Deci am pulverizat şi noţiunea de public de multiplex şi l-am transformat în public de cinema de artă.

Agerpres: Premiul Publicului a fost câştigat de filmul care a obţinut Premiul Special al Juriului, Chapiteau Show, în regia lui Sergei Loban. Cum comentezi? Publicul de la Cluj este din ce în ce mai competent, sau filmul rusesc era atât de bun încât nu putea să nu câştige?

Mihai Chirilov: Acum, având tabloul întreg al festivalului şi putând trage linia, pot înţelege de ce Chapiteau Show, filmul rusesc de trei ore şi jumătate din competiţie, a obţinut Premiul Publicului. Şi de asta mi-am dat seama când am fost la proiecţie: într-un festival în care se întâmplă multe lucruri şi evenimente, un film lung e mai greu de ‘vândut’ pentru public.

Pariul a fost să-i bag pe oameni la filmul acesta. Cei care au intrat în sală şi-au asumat trei ore şi jumătate din viaţa lor pentru acest film pe care l-au adorat.

Repet: pariul era să intre în sală, pentru că i-am auzit pe mulţi spunând ‘De ce un film de peste trei ore? Aş putea vedea două filme şi aş putea şi mânca ceva…’ Dar cei care au fost acolo şi-au dat seama că s-au numărat printre cei happy few care au făcut parte din această mică sectă fericită, mica familie care a văzut acest film şi l-a gustat în totalitate.

Iar votul lor de simpatie a fost de fapt dublu: a fost pentru film şi pentru ei. La a doua proiecţie sala era plină, tot oraşul vorbea despre acest film, nu numai eu, care încă de la început le spuneam tuturor că acest film merită să fie văzut pentru că este cel mai ţăcănit, cel mai sofisticat, cel mai profund, despre lucruri mari şi grele. Iar cei care au fost l-au recomandat mai departe şi filmul a crescut simţitor în preferinţele publicului. Iar la ultima proiecţie a fost sold out.

Agerpres: Ai mai câştigat două pariuri, cu două filme dificile şi îndrăzneţe: Clip, Serbia 2012, al regizoarei Maja Milos, Premiul pentru cea mai bună regie, film riscant, şi filmul românesc Un gând, un vis, Doyle… şi-un pix, care a luat Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut.

Mihai Chirilov: Mai riscant a fost filmul românesc. La filmul sârbesc al Majei Milos nu am riscat mult. Este genul de film care vine într-o anumită linie care există la TIFF de 11 ani. Face parte din provocările şi din filmele-şoc pe care le prezentăm de la prima ediţie.

E genul de film care şi-a găsit un public la TIFF, pe care oamenii îl aşteaptă aici în fiecare an. Există un fel de întrecere între mine şi fanii ‘die hard’ ai acestui gen de film. În fiecare an mă întreabă lumea care este cel mai provocator film al ediţiei, eu dau un titlu, iar după proiecţie lumea îmi spune: ‘Se putea şi mai tare… Doar atât?’

De asta zic că filmul sârbesc Clip nu mi s-a părut atât de riscant. Ce mi s-a părut neobişnuit, dincolo de conţinut, care, repet, nu inovează în raport cu alte filme de la TIFF, este faptul că e un film de debut, făcut de o femeie, cu o actriţă care la data filmărilor avea 14 ani: asta a dus la controversele şi la disocierea asta aprigă între spectatori.

Nu a existat cale de mijloc: unii l-au adorat, alţii l-au detestat. A luat deci un premiu important pentru că juriul a fost pe aceeaşi lungime de undă cu filmul.

Ar fi putut să nu ia nimic, dacă juriului i-ar fi lipsit această coardă, această sensibilitate, acest gust pentru filmul aceasta. Aşa cum juriului i-a lipsit gustul de a premia un film în care am crezut mult, israelianul Schimbul, al lui Eran Kolirin, ignorat şi la Veneţia, un film neînţeles, care ar fi meritat mai mult.

În ce priveşte filmul românesc, lucrurile au fost într-adevăr riscante. E un film cum nu prea am mai văzut. Structura, demersul, poate s-au mai făcut prin anii ’60, de Chris Marker.

Dar La Jetee era un scurtmetraj făcut din fotografii, nu era un film de aventuri. Pe când filmul lui Bogdan Ilie Micu are trei ore, este povestea unui voiaj, un road movie care presupune prin definiţie ceva dinamic, ceva în mişcare accelerată, precipitată. Pariul este al regizorului care şi-a gândit forma filmului în răspăr cu conţinutul lui. Este un film de acţiune, de aventuri, în care un om face zeci de mii de kilometri cu o motocicletă pe care o cheamă Doyle, din România înspre Mongolia, iar el a ales să facă filmul din fotografii.

E remarcabil faptul că protagonistul, motociclistul temerar, nu a vrut să filmeze nimic în acest voiaj, dar a făcut mii şi mii de fotografii. Iar regizorul a găsit timing-ul perfect între povestirile eroului şi cum acestea se îmbină cu felul în care el filmează fotografiile, cu ritmul hipnotic în care el înlănţuie fotografiile, le montează; un timing perfect.

Un pasionant film de aventuri, lent, dar cu o viteză ameţitoare, cu un protagonist carismatic care spune o poveste demnă de aventurierii secolului al XVIII-lea, care descopereau teritorii necunoscute. Un alt film cu o durată-mamut, făcut de un regizor necunoscut, conceput ca un foto-jurnal. Dar juriul de la ZFR nu s-a lăsat intimidat, pentru că filmul are farmec, iar acest gen de abordare nu a mai fost făcută. Şi asta i-a cucerit pe toţi: public şi Juriu.

Agerpres: Aşa cum ne-a cucerit pe toţi Geraldine Chaplin şi discursul ţinut la Teatrul Naţional din Cluj. Cum este ea în realitate? Aşa cum apărea pe scena Teatrului? Este autentică? Este atât de sinceră?

Mihai Chirilov: A stat câteva zile în Cluj. Nu am pretenţia să spun că pot cunoaşte o persoană în trei zile, uneori nu cunoşti o persoană nici într-o viaţă, dar Geraldine Chaplin pe scenă a fost exact ca Geraldine în maşina care ne-a dus la un prânz, la fel ca Geraldine în Piaţa Unirii.

A făcut poze şi a dat autografe unor puşti de 18 ani, generaţia care când aude de Iglesias se gândeşte la Enrique, nu la Julio; şi eu care credeam că nu auziseră de Geraldine….Dar nu! Erau în lacrimi şi spuneau cât de onoraţi sunt că a venit la Cluj, nu se mai despărţeau de ea, iar ea a fost graţioasă, a glumit cu ei, a stat până noaptea târziu să vorbească cu toţi, să facă poze. Teribil de spirituală în toate locurile în care am fost cu ea, total necapricioasă, i-a plăcut ospitalitatea clujenilor, nu s-a oprit o clipă: un titirez.

Agerpres: Spune-ne câteva cuvinte despre cea de a 6-a ediţie a TIFF Sibiu, care se va desfăşura între 13 şi 17 iunie.

Mihai Chirilov: TIFF Sibiu a pornit dintr-o dorinţă de a prelungi spiritul TIFF şi de a-l propaga în Transilvania. A început aşa cum spui, acum şase ani, cu un pariu nebunesc de a face un festival în duplex, simultan la Cluj şi la Sibiu. A reuşit extrem de bine la vremea respectivă, dar ne-a epuizat pe toţi, drept care la ediţiile următoare am decis ca Sibiul să vină după Cluj. Şi ne-am gândit să nu mergem la Sibiu, oraş care oferă multe posibilităţi, cu o mini-selecţie care să dubleze selecţia de la Cluj.

Am încercat în timp să facem o trecere catifelată între un festival care reia filme de la Cluj şi un festival care la Sibiu prezintă filme în premieră. Sibiu este un festival căruia anul trecut i-am construit o identitate şi un profil, acela de festival de filme nu de artă (cum e la Cluj), ci de filme despre arte. Conceptul de selecţie s-a definit deci aproape singur.

La Sibiu se arată filme despre film, despre dans, despre muzică, arhitectură, arte plastice, în premieră, care să închege o simbioză între publicul din Sibiu şi propunerea noastră, complet radicală faţă de ce se întâmplă la Cluj.

La Sibiu selecţia este făcută de Anca Grădinariu, care a intrat anul acesta în funcţie sută la sută. Suprapunerea cu TIFF Cluj este aproape minimală, există puţine filme de la Cluj care ajung la Sibiu, iar acest lucru reprezintă un motiv pentru cei care mai au energie după Cluj să se ducă şi la Sibiu, unde vor vedea alte filme, de exemplu filmul lui Martin Scorsese despre George Harrison, un eveniment, deci alte filme în Piaţa Mare din Sibiu, unde spectatorii vor putea descoperi Premiul Publicului de la Festivalul de la Berlin din 2012, documentarul despre artista vizuală Marina Abramovici.

Încercăm prin aceste cârlige să ne creăm un public care să nu aibă frustrarea că ce se întâmplă la Sibiu este la a doua mână. Un public care să se bucure de premieră aşa cum se bucură publicul din Cluj de premiera unui film.

Agerpres: O imagine de neuitat de la TIFF ediţia 11, care ţi-a rămas în minte.

Mihai Chirilov: Imaginea cea mai pregnantă pentru mine rămâne punerea în abis din seara în care a fost proiectat în Piaţa Unirii filmul Odiseea Spaţială 2001. În prima parte a filmului există acele ceruri psihedelice, nori coloraţi. A fost seara cea mai turmentată vizual de pe cerul Clujului.

Toată piaţa era într-un cocon protejat , în timp ce în jurul Clujului ploua, iar cerul trecea prin toate culorile curcubeului, cu trăsnete, fulgere, iar pe ecran imaginea era hipnotică; un soi de prelungire în realitate a cerului ireal de colorat din film. Odiseea Spaţială era practic pe cerul Clujului. Asta este imaginea cu care am rămas de la această ediţie.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.