Arestările româneşti: show regizat pentru UE?

1

– Toată povestea aceasta cu sentinţele de puşcărie (lăsaţi-mă s-o numesc după pofta inimii, că sună bine în cazul de faţă) cu executare, chit că simbolice, pare greu de crezut, e drept. Pentru o ţară ca România, unde ne-am obişnuit cu sistemul politico-mafiot de reglare pe şest a conturilor, ţara teribil de coruptă, însă fără de corupţi, unde nici un cap de rang înalt n-a pupat până acum lama ghilotinei Justiţiei, trebuie să recunoaştem că încercăm senzaţii noi la auzul celor două ziceri ale instanţelor în dosarele Năstase şi Vântu.

 

Nu întâmplător, ambele nume zgârie urechile publicului mai ceva ca sticla pisată, resentimentele unei însemnate părţi a românilor faţă de purtătorii lor fiind, cred, evidente.

Dar este prima dată în cei douăzeci şi doi de ani care au trecut de la instaurarea noului sistem ”cel mai drept din toate” când auzim de nume la un asemenea nivel târâte prin mocirla socială a pedepselor cu închisoarea.

Un politician de prim rang, fost premier, să fie trimis după gratii, similar cazului fostului premier al Ucrainei, Iulia Timoşenko!

Şi, colac peste pupăză, în acelaşi timp, încă un nume din bolta celor mai luminate stele ale mediului de afaceri din România, Sorin Ovidiu Vântu. Două trofee de primă mărime, dintr-o lovitură!

Mai pe limba lui Adrian Năstase, e ca şi cum, după ani de zile de pândă şi chinuieli prin mărăcini, zăpadă şi noroi,  am trage cu o carabină Winchester model 21, cu ţeavă dublă, un foc după altul şi am nimeri doi urşi Grizzly uriaşi consecutiv! 

Chiar şi unul dacă era ”altoit” de puşcociul Justiţiei era deja prea mult. Dar amândoi în acelaşi timp e deja o chestiune de domeniul ştiinţifico-fantastic. E mult prea puţin probabil, pentru un Toma necredinciosul ca mine cel puţin, să se întâmple aşa ceva în mod natural.

Să ne amintim că Franklin Delano Roosevelt avea o vorbă: ”nimic din ce se întâmplă în politică nu e accidental. Dacă se întâmplă, poţi fi sigur că e planificat”. Înclin să-l cred pe fostul preşedinte american.

Nu lipsit de importanţă e şi faptul că ambii condamnaţi par deocamdată prea puţin apţi să execute pedeapsa privativă de libertate. Năstase „a vrut să se sinucidă” taman când i-au căzut poliţiştii pe cap, probabil ca să poată fi împiedicat cu succes, căci nu cred că apariţia lor l-a tulburat atât de tare încât a declanşat vreo febră suicidală, iar Vântu chipurile e o epavă umană care abia se deplasează şi nu e imposibil să fie exonerat de pedeapsă pe criterii fizice, recte condiţia medicală nu-i pemite executarea sentinţei.

Totuşi, circul ieftin oferit de fostul premier cu accese de megalomanie al României spune multe despre relaţia acestuia cu lumea în care trăieşte.

Năstase este profesor de drept, dar i-a fost imposibil să respecte hotărârea definitivă a ultimei instanţe în dosarul Trofeul Calităţii. S-a considerat nedreptăţit, poate umilit şi a ales să facă, iată, o telenovelă  de prost gust, cunoscând prea bine, ca politician, apetenţa pentru melodrame de doi lei chintalul a poporului român, impresionabilitatea sa latină.

Probabil doreşte să devină victimizat şi să pozeze în  martir, fără a sta o clipă să se gândească totuşi că e posibil să fi greşit şi domnia sa pe undeva. Tocmai el, care insista atât de mult pe respectarea legalităţii…

O să mă certaţi, poate, unii dintre domniile voastre. O să-mi reproşaţi că nu am pic de milă pentru bietul om. Aşa e. Sincer, mă declar mai degrabă scârbit decât înduioşat de această tevatură. Tentativa de sinucidere e o prostie, oricum ar fi.

Dar un asemenea gest venit din partea unui politician postdecembrist mi se pare echivalent cu o înjurătură de mamă în faţă. Apelul la onoare al unor astfel de oameni e o eroare de logică, în primul rând!

Se afirmă, în ultimă instanţă, că aceste două halucinante sentinţe s-au pronunţat ca parte a unui troc politic extern, având legătură cu Uniunea Europeană şi amintind de oarece integrare printr-o anume zonă Shengen. O fi, că prea zic unii cu foc.

Să ne amintim că şi italienii au avut prin anii ’90 celebra parodie poliţisto-justiţiară ”Mani pulite”, însemnând mâinile curate. Era nevoie de credibilizarea ţării pe plan extern şi o vreme programul de investigaţii judiciare chiar a mers, cu toate că efectul final al acestuia s-a dovedit a fi mai aproape de rezonanţa românească a denumirii sale în limba lui Giordano Bruno.

Posibil ca aceste prime două capete retezate să fie un ”mani pulite” românesc, cu scopuri mai mult sau mai puţin benefice pentru ţară sau pentru unii care fac politică în această ţară. Adică un fel de teatru cum e cel de la nivel naţional, cu veşnica piesă ”statul de drept, democratic şi social”, dar cu ceva factori de credibilizare mai consistenţi, căci politicienii europeni nu sunt naivul public român.

 Ion  SCUTARU

 

 

Citește și
1 Comentariu
  1. Gruev Constantin spune

    I-mi place articolul,defapt toti sunt vorbiti dinainte.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.