Mirosul fricii se răspândeşte de la un om la altul?

0

Ipoteza: Peştii simt mirosul rănii unui „camarad” de-al lor şi se alertează atunci când unul dintre ei este în pericol. Probabil, şi la oamenii se întâmplă la fel.

Investigatorii: Ajay Mathuru şi Suresh Jesuthasan de Institutele de Ştiinţe Biomedicale din Singapore.

 

Când un peşte este rănit, este posibil ca cei din jurul lui să fugă, să se blocheze, să se îngrămădească unul în altul, să înoate la fund sau să sară din apă. Ceilalţi peşti ştiu că unul dintre ei a fost rănit. Dar cum?

Pe la 1930, celebrul etolog Karl von Frisch, a observat acest comportament la peştii mici.

El susţinea că peştele rănit emite o substanţă care este transmisă prin miros, cauzând frică.  Dar Dr. von Frisch nu a identificat niciodată compoziţia chimică a semnalului. L-a numit pur şi simplu „substanţă care alarmează”, relatează Nytimes.com.

Substanţa care alarmează este un mister biologic foarte vechi, dar se pare că acum cercetătorii au rezolvat o parte din acesta. Într-un studiu publicat în februarie în Current Biology, Suresh Jesuthasan, neurolog la Institutele de Ştiinţe Biomedicale din Singapore şi colegii săi au izolat molecule de zahăr numite „condroitine de mucusul exterior” ale peştelui zebră.

Ei au descoperit că atunci când aceste molecule se fragmentează, aşa cum se poate întâmpla când piela peştelui este rănită, şi se risipesc în apă, ele alertează imediat ceilalţi peşti. În concentraţii scăzute, peştii sunt perturabaţi la nivel mediu. În concentraţii ridicate, ei s-au oprit din înot şi „au îngheţat” într-un loc pentru o oră sau chiar mai mult.

Studiul a arătat că neuronii din bulbul olfactiv al acestor peşti au fost activaţi odată cu expunerea la fragmentele acestor molecule de zahăr. Într-un anumit mod, se pare că peştele a simţit mirosul rănii.

Aceste descoperiri ar putea avea implicaţii extinse în procesul de înţelegere a fricii şi a panicii la animale, dar şi la oamenii, spune Lisa Stowers, neurolog la Scripps Research Institute, care nu a fost implicată în cercetare.

Cercetătorii s-au luptat mult pentru a afla căi mai bune pentru a ajuta pacientii care suferă de panică sau anxietate cronică.

Frica poate fi o unealtă folositoare pentru un animal. Astfel, devine util ca un animal să poată comunica repede alarma sa, celor asemenea lui. Multe animale mici par a se baza pe asta pentru a trage alarma.

 

Cele mai cunoscute semnale de alarmă sunt folosite de către albine şi furnici

Albina europeană eliberează un ameste de compuşi după înţepătură. O componentă majoră este o moleculă denumită acetat de isopentyl, care împrăştie semnalul şi altor albine.

Furnica tâmplar elimină acid formi pentru a semnala pericolul semenelor sale. Furnicile care simt acest miros se opresc, îşi învârt antenele şi apoi se mişcă repede. Dacă un inamic este localizat, devin agresive. Răspunsul exact depinde de raţia de chimicale.

Şi aricii de mare elimină substanţe atunci când corpurile le sunt zdrobite, substanţe ce îi determină pe alţi arici de mare să zboare.

Răspunsuri similare au fost observate la melcii marini, tunicate şi mormoloci. Dar nici în cazul lor nu este cunoscută natura substanţelor chimice regăsite.

Într-o lucrraea publcată în 2008 în Science, Marie-Christine Broillet, neurolog la  Universitatea Lausanne, a identificat sistemul responsabil cu alarma la şoareci: câteva sute de neuroni, numiţi ganglioni Grueneberg, aflaţi în vârful nasului. Dar Dr. Broillet nu a identificat moleculele responsabile cu semnalizarea, “o provocare ştiinţifică majoră”, după cum a declarat.

Fragmentele de chondroitină pot genera frica în inima peştilor zebră şi probabil şi la alţi peşti, dar nu înseamnă nimic pentru alte animale.

“Fenomenele de frică tind să fie specifice speciei,” spune Ajay Mathuru, neurolog în laboratorul condus de către Dr. Jesuthasan. „Animalele au nevoie să trimită semnale prietenilor lor mai degrabă decât inamicului”, a adăugat el, deşi există şi exemple ale animalelor care primesc indicii vizuale de la pradă.

Animalele care locuiesc în medii diferite au nevoie de diferite tipuri de molecule care dau semnale, susţinee Marcus Stensmyr, biolog evolutiv la Institutul pentru Ecologie Chimică Max Planck din Germania.

Fragmentele de chondroitină, care sunt destul de mari, nu călătoresc prin aer aşa cum o fac prin apă, fiind eficienţi pentru animalele terestre.

 

Cum se răspândeşte frica, printre oameni?

“90% dintre cercetători probabil că nu cred că aceste fenomene se manifestă şi la oameni”, spune Dr. Murali Doraiswamy, profesor de psihiatrie la Centrul Medical al Unibersităţii Duke, deşi cercetările “rămân într-un stadiu incipient”.

În mod cert semnalele vizuale, gândurile şi memoria colectivă joacă un rol important în generarea comportamentelor de frică la oameni. “Chiar dacă ai difuzat unei persoane un parfum plin de frică, dacă pot vedea în ochii tăi că nu s-a întâmplat nimic, nu vor reacţiona cum ţi-ai dori.”, adaugă Dr. Doraiswamy.

La peştii zebră, bulbul olfactiv are o conexiune anatomică apropiată de zona creierului, numită habenulă (peduncul anterior al hipofizei), care poate juca un rol central şi în medierea fricii, susţine Dr. Jesuthasan.

Într-o cercetare anterioară, el şi colegii lui au divizat semnalul dat de habenula peştelui şi au arătat că aceasta i-a facut mai capabili să facă faţă în eventualitatea unui şoc electric. Cei cu un semnal anormal al habenulei aveau un răspuns exagerat la frică.

La oameni, rolul habenulei nu a fost dezbătut la fel de mult. Asta şi datorită faptului că structura este mică şi situată în adâncimea creierului, făcând dificil studiul imaginii rezonanţei magnetice funcţionale.

Habenula a fost implicată în numeroase tipuri de comportament, inclusiv în stres, durere, anxietate, învăţare şi reproducere, a declarat Dr. Stowers said. Dar pentru moment funcţia sa este un mister.

Noile zone ale creierului implicat în noul studiu cu peşti zebră ar putea face lumină în circuitul neorologic ce priveşte frica, chiar dacă răspunsurile sunt oferite de semnale diferite de miros. Un pas important făcut de cercetarea Dr. Jesuthasan este purificarea moleculelor care pot declanşa alarma în absenţa altor semnale.

Potrivit Dr. Stowers, cercetătorii pot acum “să activeze, să marcheze şi să studieze circuitul neurologic implicat în răspunsurile frici într-un mod în care nu era posibil anterior.”

Traducere şi editare: Cătălina Rusin

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.