ISTORIA DE SUB BURUIENI: Cum s-a sfârşit povestea fiicei mari a Veronicăi Micle

2 270

– Am ajuns din întâmplare, poate, într-unul dintre cele mai romantice locuri ale Moldovei, care mărturiseşte însă despre cele mai sinistre întunecimi ale sufletului uman. La Boureni, comuna Moţca, judeţul Iaşi – unde legenda şi cronicile spun că descălecătorul Dragoş Vodă a ucis bourul, iar râul care identifica o ţară întreagă şi-a luat numele de la Molda -, mormântul fiicei Veronicăi Micle zace într-o neagră profanare.

 

După ce treci de Hanu Ancuţei, nod al poveştilor sadoveniene, drumul european E85 trece, spre Suceava, printr-o aşezare care nu spune nimic din viteza autoturismului: Boureni.

Nimeni nu opreşte aici decât accidental. Indicatorul amplasat înainte de prima uliţă la dreapta este ilizibil. Rugina l-a acoperit în întregime, iar vânturile l-au înclinat, lăsându-l fără verticalitate. De altfel, nici dacă, din mers, s-ar putea citi pe el „Schitul Boureni“, nu ar atrage atenţia niciunui străin.

 

Loc de veci sub pini, cu perspectivă spre Ceahlău, peste apa Moldovei

Am virat pe drumul de ţară şi, călăuziţi de două localnice, am început un urcuş cu sinuozităţi. După o pantă lungă pe care o bănuim bună doar pentru săniuş pe timp de iarnă, lăsăm pe stânga Şcoala generală, ridicată pe locul fostului conac. După ieşirea din sat, rămâne în urmă şi schitul, fără nimic îmbietor aşezat în calea vreunui drumeţ rătăcit. Holde aurii colorează tarlalele din jur, pe care o combină îşi face de treabă pentru a agonisi roadele lumeşti.

Drumul, devenit o cărare incertă pentru maşină, face o cotitură severă, iar apoi revine spre ţinta iniţială: capela-mormânt pe care şi-a pregătit-o încă din timpul vieţii Valeria Micle Sturdza, fiica celei care a fost iubita şi muza lui Mihai Eminescu.

De departe, nu vezi decât un pâlc de pini în mijlocul câmpului, protejat, de la oarecare distanţă, pe o latură şi pe înălţimi, de pădurea seculară.

Cum te apropii, distingi bălăriile. Bozul a luat în stăpânire tot ce nu e arat, ţesut în trame de mure, iar liliacul, odinioară o podoabă cu mireasmă, s-a întins şi el, sălbăticindu-se. De sub coroana pinilor se iveşte ceva din beton, parcă o cazemată în care există câteva orificii.

Ne facem curaj şi străbatem vegetaţia încâlcită şi ajungem la treptele aşternute dinaintea unei intrări. De o parte şi alta, câteva cruci de lemn marchează abia vizibil locul de veci al unor călugări. Înăuntru, în mijlocul unei încăperi mici, se cască hăul criptei. Nici urmă de lespede de mormânt. Câteva mizerii stau pe fundul gropii, păstrându-şi identitatea incertă.

Este tot ce s-a păstrat din materialitatea unei existenţe pline de vise, poveri, căderi şi măriri.

Cavoul, pe acoperişul căruia se afla o cruce mare de argint, avusese uşi de stejar. Sicriul Valeriei era din cristal, iar alături de ea, sub lespedea de marmură, odihneau cei doi fii.

Locul pe colină – impresionant prin perspectiva pe care o oferă asupra satului, a Văii Moldovei şi chiar a Masivului Ceahlău, care închide orizontul – a fost ales chiar de fiica Veronicăi Micle pentru a-i fi poartă spre eternitate, după lungi plimbări şi meditaţii prilejuite de dificultăţile vieţii. Tocmai perspectiva însoţită de pini, arborii ei iubiţi, a încântat-o pe Valeria, care lasă cu limbă de moarte să fie aşezată spre apus, invers decât prevedeau cutumele, pentru ca veghea să fie dăruită de amploare.

Terenul este stăpânit acum de Schitul Boureni, care ţine, la rândul lui, de Mănăstirea Sihăstria. Rămâne o taină lipsa de preocupare a acestor lăcaşe de cult pentru locurile de veci în care îşi dorm somnul inclusiv călugări…

Dacă la Mănăstirea Văratec mormântul Veronicăi Micle este loc de pelerinaj, la Boureni cavoul fiicei acesteia îndură cele mai aspre vitregii. Demnitatea datorată unui simplu om trecut la cele veşnice ar impune un minim respect!

 

Profanare în scop de jaf cu indulgenţă de la autorităţi

Tonul profanării mormântului este dat în 1963, când tractoristul Apostol Neculai din Moţca a spart cu ranga cavoul, în căutarea dinţilor de aur şi a celor câteva bijuterii.

Fapta nu a rămas necunoscută, însă, trimis în judecată, jefuitorul de morminte a fost sancţionat doar cu avertisment, în circumstanţe atenuante pentru profanarea mormântului unei persoane din rândul fostei boierimi.

Una dintre cele două localnice care ne-a condus la capela-mormânt ne-a mărturisit că, după ce cavoul a fost spart şi vestea a făcut vâlvă în sat, chiar ea, întorcându-se de la o zi de muncă la CAP cu încă vreo câteva femei, a intrat în criptă, a văzut trupuri îmbălsămate şi a scos de acolo un pantof maro, care se păstra încă nou, din sicriul unuia dintre fiii Valeriei. L-a abandonat la suprafaţă, unde a rămas aruncat.

Profesorul Vasile Bârgăoanu, primarul de atunci al comunei Moţca, a afirmat că osemintele din cavoul Valeriei au fost reînhumate la Văratec, dar scriitoarea Elena Vulcănescu nu reuşeşte să dea de urma lor.

În zilele noastre, o săteancă inimoasă, cucerită de povestea plină de farmec a fiicei Veronicăi Micle, a dorit să redea un minimum de demnitate capelei şi a tocmit muncitori să tencuiască pereţii exteriori şi să închidă cavoul cu o uşă metalică. Violenţa istoriei s-a manifestat însă din nou, mormântul a fost vandalizat încă o dată, iar uşa a fost furată-luată, fiind mutată la un grajd.

 

Recursul la istorie

Valeria Sturdza (11 noiembrie 1866 – 14 februarie 1929) este fiica cea mare a poetei Veronica Micle şi s-a remarcat în muzica de operă şi ca poetă.

A publicat, a rândul ei, volumul de versuri Din preajma mea (Fălticeni, 1920), a cărui vânzare a fost destinată strângerii de fonduri pentru înălţarea monumentului eroilor căzuţi în primul război mondial.

După cum se ştie, Veronica Micle, având numele de fată Câmpeanu, a venit din Ardeal cu mama ei şi s-a stabilit, pentru început, la Târgu Neamţ. Casa în care a locuit aici este acum muzeu, fiind localizată în drumul spre Cetatea Neamţ, cumva peste drum de Spitalul Municipal. Este uşor de găsit graţie bustului amplasat la marginea drumului, în dreptul unui colţ al clădirii.

De la Târgu Neamţ, aşezare foarte apropiată de mănăstirile Văratec şi Agapia, Veronica se mută la Iaşi, unde îl cunoaşte pe mai vârstnicul profesor universitar Ştefan Micle, care îi devine soţ.

Prima lor fiică, Valeria, s-a născut pe 11 noiembrie 1866.

Detalii despre viaţa ei aflăm de la profesoara şi scriitoarea pietreancă Elena Vulcănescu, din textul publicat în numărul din august 2009 în Convorbiri literare.

Valeria este atrasă şi ea de poezie şi debutează, la 19 ani, în Convorbiri literare, cu poemul La şezătoare. Se dedică muzicii şi studiază la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Cu o voce apreciată ca fiind excepţională, îşi continuă studiile la Şcoala de Belcanto din Paris şi desfăşoară turnee pe marile scene ale Europei, cu numele de afiş Valérie-Nilda.

Valeria se căsătoreşte, în ianuarie 1892, la 25 de ani, cu Nicolae Gh. Nanu, avocat, în vârstă de 34 de ani, domiciliat în Iaşi, dar cu rădăcinile în judeţul Neamţ, în comuna Siliştea şi anexa Grumăzăşti din comuna Topoliţa.

Împreună au doi copii, Graziella şi Fănel, dar cei doi soţi se separă în 1895 şi divorţează în 1896.

Destinul îi rezervă o nouă dragoste Valeriei, care, în 1902, îl naşte pe Grigore Căpitan Dimitrie Sturdza, care este înregistrat la Oficiului Stării Civile Bucureşti. Un an mai târziu, Valeria se instalează la conacul Sturdza de la Boureni, ce se afla pe locul actualei Școli Generale din sat. După încă un an, în octombrie 1904, Valeria Micle, ajunsă la 38 de ani, se căsătoreşte cu Dimitrie-Mihai Popovici Sturdza, care avea 35 de ani. Soţul era fiul natural al Aglaei Popovici, ulterior căsătorită Tiron, însă fusese recunoscut şi adoptat de Beizadea Grigore M. Sturdza, în 1895. După Grigore, Valeria mai naşte un fiu, pe Mihai.

Viaţa cu fiul beizadelei nu a fost fericită multă vreme, căci Valeria a fost înlocuită cu o ţiitoare tânără, o nemţoaică adusă din Bucovina.

Elena Vulcănescu notează relatarea lui Moş Costică P. Tarcan, crescut de la trei ani pe lângă casele boierului, fost grădinar şi om de curte al conacului: Doamna Valeria a murit pe iarnă în ’29, după o săptămână de inimă rea, de făcătură, de ursită (farmece, vrăji)… A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată cu capul spre sat… deşi înspre apus…
Localnicii din Boureni spun că o simt pe Doamna Valeria în noaptea de Rusalii, când scapă de strânsoarea veciei şi pofteşte cireşe.

Mihael Balint

Citește și
2 Comentarii
  1. delia spune

    Foarte frumosa descriere despre acest loc ati facut :X:X Felicitari persoanei cere s-a ocupat!!! Mentionez ca sunt din Boureni,chiar foarte aproape de acest loc !!! Nu e zi in care sa nul vad…si cum cade de fiecare data cate o piatra din el…si cu timp nu o sa mai ramana nimic !!! Rusine autoritatile care nu se ocupa de el….ar putea deveni un adevarat monument !!!

  2. Cosmin spune

    Felicitari doamnei care a renovat acel monument, o adevarata doamna! 🙂 Normal ca s-a mai dovedit inca odata ca satul in care mi-am trait copilaria e aproape plin de oameni ignoranti, probabil „deschiderea mintii” absenta e de vina, vor veni si vremuri mai bune ! Si autoritatile chiar ar trebui sa ia masuri in privinta acelui monument fiind un monument reprezentativ al culturii romanesti…

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.