De ce amânăm lucrurile atât de mult?

Pe măsură ce se apropie toamna, oamenii îşi finalizează proiectele, se pregătesc pentru un nou job sau pentru începerea şcolii. Sau cel puţin asta ar face dacă nu ar fi prinşi în gheara amânării, scrie Rowan Pelling pe BBC.com.

Cum ceasul vesteşte fără ezitare venirea toamnei, studenţii se străduiesc să-şi amintească cum se scrie un eseu, sau mai probabil cum se simte să nu-ţi scrii teza de licenţă sau disertaţia.

Amânatul este blestemul studentului, aşa cum Hamlet, prinţul student, o ştia mult prea bine. La ce sunt bune bibliotecile universităţilor, dacă nu pentru a te uita pe pereţi, a te holba la colegii sexy, a-ţi  butona smartphoneul sau a plănui întâlnirea de la bar cu prietenii?

În zilele noastre tertipurile lui Hamlet ar fi fost prelungite pentru că şi-a posta temerile pe Twitter şi le-ar fi împărtăşit prietenilor pe Facebook. TS Eliot credea că Hamlet a fost „un eşec artistic, mai mult ca sigur”.

El a simţit că neliniştea prinţului Danemarcei erau disporpoţionate în raport cu evoluţia evenimentelor care le-au determinat, sugerând că publicul nu putea să-i împărtăşească emoţiile. Nu sunt de acord.

Sunt sigură că Hamlet a rămas cea mai jucată piesă de teatru în limba engleză pentru că, foarte mulţi dintre noi, studenţi sau nu, au simţit pe propria piele groaza care te paralizează atunci când trebuie să iei o decizie şi tacticile compulsive de tergiversare.

Profesorul Piers Steel de la Şcoala de Afaceri Haskayne din cadrul Universităţii din  Calgary, a realizat o cercetare amplă pe această temă. El a descoperit că 95% dintre noi amânăm la un moment dat.

Joseph Ferrari, profesor la Universitatea DePaul din Chicago a descoperit că 20% din populaţia lumii suferă de tergiversare cronică, complicându-şi viaţa şi probabil scurtând-o cu evitarea sau amânarea neîncetată a sarcinilor.

Cifrele nu sunt deloc îmbucurătoare. Cei care tergiversează sunt mai puţin sănătoşi şi fericiţi decât cei care nu amână. Şi în plus, micile scuze pe care ni le spunem nouă înşine pentru a ne justifica comportamentul sunt total în neregulă.

Suntem perfecţionişti care lucrează cel mai bine sub presiune? Aiurea! Munca făcută pe ultima sută de metri implică mai multe greşeli decât atunci când o facem la timp.

Comportamentul nostru crează probleme celor din jur, îi enervează pe cei care ne sunt dragi şi ne face să ne simţim tulburaţi şi ruşinaţi.

Tergirversarea pare un delict mai ales într-o societate care consideră o acţiune rapidă lăudabilă şi, în unele momente, un bun moral. Liderii care se avântă în conflicte, cum ar fi Margaret Thatcher în războiul din Insulele Falklands War şi George Bush în Iraq, sunt de obicei mai admiraţi decât cei care acţionează cu precauţie.

Blink, blockbusterul lui Malcolm Gladwell, care a investigat ceea ce autorul numeşte „cogniţie rapidă, acel tip de gândire care are loc atunci când clipeşti”, a fost interpretat de mulţi precum o elogie a deciziilor curajoase.

Aceia dintre noi care amână deciziile de la o săptămână la alta, sau uneori pentru luni sau chiar ani la rând, sunt în pericol de a fi văzuţi ca şi dinozauri.

Sunt, după cum cred că v-aţi dat seama un membru al celor care slăvesc tergiversarea. Nu am deschis niciodată plicuri de la bancă pe care scria urgent, nu am răspuns la e-mailuri presante şi nu pot scrie nimic (deşi îmi câştig traiul din jurnalism) până când termenul limită nu m-a încolţit.

Am simţit multă vreme o profundă empatie faţă de Douglas Adams, autorul  Ghidului lui Hitchhiker prin Galaxie şi cel mai cunoscut tergiversant, care a spus cândva: „Iubesc termenele limită, iubesc şuieratul pe care îl produc în timp ce trec”.

Problema este că nimănui altcuiva nu-i place să vadă că trece termenul de predare. Mânia profesorului căruia îi dai un eseu mai târziu nu este nimic în comparaţie cu şeful care aude că planul de marketing nu va fi gata mai devreme de o săptămână sau editorul care nu are cartea gata pentru programul de toamnă.

Oamenii ţipă, curg lacrimi, scuze şi minciuni sfruntate sunt oferite, iar locurile de muncă se pierd. Tipul celor hyper-organizaţi şi punctuali, pur şi simplu nu pot înţelege aversiunea de sânge, ineficienţa şi disperarea celor care evită sarcinile în mod regulat, nici caracterul de dependenţă al viciului.

Aşa că toţi cei care tergiversează ar trebui să se simtă uşuraţi că oamenii de ştiinţă au depăşit dificultăţile cercetării unui asemenea fenomen, înţelegând viciul şi oferind strategii de a-l controla.

Piers Steel consideră că omenirea este îndreptăţită să tergiverseze, dar sugerează câteva modalităţi prin care putem să facem treaba la timp.

Prima este evidentă: împarte sarcini în bucăţi mai mici şi lucrează-le metodic.

A doua este ingenioasă: dă-i unui prieten de încredere o sumăde  bani şi spune-i că dacă nu reuşeşti să finalizezi activitatea până la termenul limită, o poate dona unui partid politic sau unei cauze cu care nu eşti de acord.

Două strategii cheie au făcut minuni pentru mine.

Prima a fost să angajez pe cineva care mi-a făcut curat în cutia cu facturi, chitanţe şi corespondenţă. Eliberându-mă de haos, a fost ca extracţia primului dinte, iar apoi, mergând la dentist constant am fost binecuvântată cu un zâmbet îmbunătăţit.

A doua descoperire, mulţumită unei întâlniri cu scriitoarea şi psihoanalista Susie Orbach în care am înţeles că tergiversarea mea era strâns legată de tulburările din adolescenţă. Am petrecut mai mult de douăzeci de ani refuzând să fiu un adult şi să accept responsabilităţile plictisitoare.

Pe scurt, m-am schimbat foarte puţin faţă de studenta din 1986, timidă în faţa sarcinilor, foarte adormită, care evita eseurile şi uşor distrasă, dar acum sunt mama a doi copii, am o ipotecă de plătit, lucrez pentru a mă întreţine, iar fericirea şi liniştea altor oameni depind de mine.

Aşa că dacă întrebarea este „Să amân sau nu?”, răspunsul meu este la naiba cu Hamlet, zilele mele de tergiversare s-au terminat.

Loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.