EUR
4,81 RON
(-0.21%)
USD
4,43 RON
(-0.18%)
GBP
5,73 RON
(+0.09%)
CHF
4,53 RON
(-0.28%)
BGN
2,45 RON
(+0.06%)
BYN
1,99 RON
(+0.41%)
CAD
3,34 RON
(+0.14%)
RSD
0,04 RON
(-0.25%)
AUD
2,93 RON
(-0.03%)
JPY
0,04 RON
(-0.92%)
CZK
0,19 RON
(+0.45%)
INR
0,06 RON
(+0.12%)

 

Cristian Pârvulescu: Ceea ce va contribui la consolidarea ideologică a partidelor este criza economică

Analistul politic Cristian Pârvulescu nu crede că în viitorul Legislativ va creşte foarte mult numărul de parlamentari pentru că, după cum susţine el, competiţia va fi foarte dură.

Într-un interviu acordat AGERPRES, la 20 de ani de la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 27 septembrie 1992, profesorul Pârvulescu susţine că există încă foarte multă pasiune în politică, aşa cum exista şi la începutul anilor ’90, şi că ceea ce va contribui la consolidarea ideologică a partidelor este criza economică, care obligă societatea la o reacţie ceva mai structurată în raport cu sfidările sociale şi economice, dar şi cu situaţia politică.

„Şi cred că partidele politice sunt, în momentul de faţă, în proces de a-şi consolida ideologia, doctrina. Partidele vor fi obligate să facă acest lucru şi să aibă o ofertă ceva mai clară. Nu se va întâmpla, însă, la alegerile parlamentare din 2012, care vor fi tot sub semnul personalizării, însă constatăm deja că există o cerere destul de clară din partea electoratului pentru mai multă viziune ideologică”, spune analistul.

AGERPRES: Domnule profesor Pârvulescu, pe 27 septembrie se împlinesc 20 de ani de la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1992, desfăşurate în baza unei noi legi electorale – Legea 68/1992 şi Legea 69/1992 -, scrutin care a marcat în societatea noastră consacrarea definitivă a instituţiilor politice şi a mecanismelor de guvernare specifice statului de drept şi a standardelor generale ale democraţiei constituţionale occidentale. Cum se prezintă viaţa politică românească astăzi, după 20 de ani?

Cristian Pârvulescu: În principiu, schimbările nu sunt revoluţionare. Alegerile din 20 mai 1990 aveau ca obiectiv desemnarea unei Adunări Constituante, iar Parlamentul ales atunci a avut această funcţie. În principiu, acest Parlament ar fi trebuit să se dizolve după votarea Constituţiei, dar, din cauza incertitudinilor politice de la începutul anului 1992, a continuat să funcţioneze încă nouă luni.

Atunci, în 1992, după alegerile locale, s-a produs fractura în interiorul FSN-ului, între ceea ce astăzi este PD şi care era format din brutul parlamentar şi ceea ce este azi PSD şi reprezenta mai ales structura teritorială care îl sprijinea pe Ion Iliescu. Alegerile au avut loc târziu, în septembrie, şi nu în primăvară, pentru că un partid care să îl susţină pe Ion Iliescu în alegeri nu a putut să apară decât abia în luna mai. Este vorba de FDSN, denumit apoi PDSR. Practic, constatăm că cele două formaţiuni politice sunt prezente şi astăzi în viaţa politică, iar CDR, care atunci apărea pentru prima dată în alegerile parlamentare, presupunea de asemenea intrarea în Parlament a PNŢ-ului. E adevărat însă că, după aceea, alegerile din 1992 au reprezentat o singură surpriză importantă – faptul că PNL-ul nu a reuşit să depăşească pragul de 3%.

Singura modificare importantă a legislaţiei electorale care a apărut în 1992 s-a referit la pragul electoral. În 1992 şi 1996 pragul electoral a fost de 3%, iar din 2000 acesta a trecut la 5%, cum este şi astăzi. Putem să spunem că este începutul consolidării instituţionale, pentru că perioada de după alegerile din 1992 înseamnă şi o perioadă de contestare. Să ne amintim, Constituţia nu fusese votată de cei care au constituit apoi CDR, că Ion Iliescu a presupus pentru prima dată experimentarea turului al doilea, că Emil Constantinescu devine un om politic cunoscut datorită campaniei electorale din toamna anului 1992. Toate lucrurile astea vor avea o influenţă asupra vieţii politice.

În plus, noul partid creat sub bagheta lui Ion Iliescu nu a reuşit să obţină majoritatea parlamentară. Facem prima experienţă a unei coaliţii de guvernare. Coaliţia va apărea, însă, abia la jumătatea legislaturii, între 1992 şi 1994. Vorbim despre un Guvern minoritar condus de Nicolae Văcăroiu, un Guvern care avea să se confrunte cu mişcări sindicale şi contestaţii destul de importante. Rezistenţa, însă, de patru ani a lui Văcăroiu a contribuit foarte mult la stabilizarea instituţiilor, însă, cred că cel mai important lucru care va duce la consolidarea democraţiei româneşti se va întâmpla abia în 1996 şi este alternanţa atât la Preşedinţie, cât şi la guvernare.

AGERPRES: Consideraţi că exerciţiul democratic a condus la o ‘maturizare’ a formaţiunilor politice şi candidaţilor acestora faţă de acum 20 de ani?

Cristian Pârvulescu: Nu sunt convins că putem vorbi despre o schimbare radicală a comportamentului politic, dar, cu siguranţă, am asistat la o schimbare de generaţie. Deşi, astăzi, la conducerea majorităţii partidelor sunt politicieni care îşi începeau cariera în 1990-1992, aceştia nu reprezentau decât speranţe, eventual, atunci.

Nu este cazul lui Victor Ponta, care intră în politică abia după 2000, dar este cazul lui Crin Antonescu, al lui Traian Băsescu, al lui Vasile Blaga sau al lui Kelemen Hunor, care va apărea ceva mai târziu. În general, constatăm că sub efectul acelor alegeri se consolidează anumite comportamente politice care rezistă celor 22 de ani cu bune şi cu rele. Poate că de mai multe ori cu rele, pentru că partidele politice nu dovedesc că s-au maturizat suficient de tare.

Conflictul politic intern din ultimii ani, care a culminat cu suspendarea preşedintelui şi referendumul pentru revocarea sa, arată că partidele politice, şi vorbesc de toate partidele şi nu doar de cele care l-au suspendat pe Traian Băsescu, nu au reuşit să facă un pas spre raţionalizarea vieţii politice. Există încă foarte multă pasiune, aşa cum exista şi la începutul anilor ’90.

AGERPRES: Se poate spune că primele alegeri au stat sub semnul unui lider carismatic şi mai puţin sub cel al ideologiilor. S-a schimbat ceva în opţiunile românilor? Unde se situează stânga în opţiunile lor, dar dreapta?

Cristian Pârvulescu: Nu cred că în România clivajul stânga-dreapta este unul care poate explica foarte bine viaţa politică. Da, alegerile din 1990, la fel ca şi cele din 1992, au stat sub semnul personalizării. Da, şi astăzi, disputa politică se poartă în jurul lui Traian Băsescu, deci este foarte personalizată. Nu pare să fi existat o evoluţie spectaculoasă. Vom constata că există o confuzie ideologică la nivelul tuturor partidelor.

Partidul Democrat în FSN din 1993 era unul de stânga, de exemplu, iar în 1995 va intra în Internaţionala Socialistă şi va forma USD-ul împreună cu Partidul Social Democrat, care continua vechiul partid al lui Titel Petrescu.

Astăzi, PD-ul este considerat un partid de dreapta, ceea ce ne arată cât de inconstanţi sunt politicienii şi ne aducem cu toţii aminte că în 2005, la Congresul din iunie al PD-ului, transformarea din partid socialist în partid popular s-a făcut fără să existe nicio contestaţie internă. Este incredibil ca un partid de stânga să devină conservator peste noapte şi nimeni să nu se sesizeze, să nu reacţioneze în Congres. Aceeaşi situaţie este valabilă şi în cazul celorlalte partide.

Cred că ceea ce va contribui la consolidarea ideologică a partidelor este criza economică, care obligă societatea la o reacţie ceva mai structurată în raport cu sfidările sociale şi economice, dar şi cu situaţia politică şi cred că partidele politice sunt, în momentul de faţă, în proces de a-şi consolida ideologia, doctrina. Partidele vor fi obligate să facă acest lucru şi să aibă o ofertă ceva mai clară. Nu se va întâmpla, însă, la alegerile parlamentare din 2012, care vor fi tot sub semnul personalizării, însă constatăm deja că există o cerere destul de clară din partea electoratului pentru mai multă viziune ideologică.

AGERPRES: Sunt în stare partidele de azi să dea un mesaj clar către alegători şi ce mesaje care au prins acum 20 de ani mai prind şi acum?

Cristian Pârvulescu: Nu există un electorat. Există electorate care pot fi segmentate pe diferite criterii. De aceea, şi mesajele trebuie adaptate. Pe de altă parte, constatăm un lucru care este foarte important: politizarea opţiunii publice. Nu se întâmpla în urmă cu câţiva ani, dar în anii ’90 era de asemenea o opinie publică foarte politizată.

O bună parte a electoratului, care între timp a devenit electoratul pierzător al tranziţiei, este foarte sensibil la mesajul populist. Acest electorat poate varia între 10% şi 30%, în funcţie de situaţie. Un electorat care în 1992, spre exemplu, vota mai degrabă cu Ion Iliescu, dar care în 2000 a votat cu PRM şi care astăzi ar putea vota cu PPDD-ul. A votat deja la alegerile locale. Ştim că aproape 10% din electorat a votat cu PPDD-ul.

Există, pe de altă parte, şi alte electorate care au aşteptări mai mult sau mai puţin ideologice şi care, încetul cu încetul, s-au maturizat. Există o diferenţă importantă între 1992 şi 2012 şi anume masificarea informaţiei, televiziunile care s-au multiplicat în special, dar şi alte surse media şi internetul, toate contribuie foarte mult la informarea cetăţenilor, ce astăzi au explicaţii, chiar dacă de multe ori reproduc comentariile politice auzite sau văzute, în ceea ce priveşte fenomenele politice şi asta face ca aşteptările lor de la politicieni să fie mult mai exigente. Cred că exigenţa a crescut, dar şi decepţia a crescut. Cred că în 1992 exista încă foarte multă speranţă şi, astăzi, dincolo de reacţiile legate de personalizarea conflictului politic în jurul lui Traian Băsescu, aşteptările nu sunt nici pe departe atât de mari.

AGERPRES: Peste câteva săptămâni începe campania electorală pentru alegerile parlamentare. Cum anticipaţi că va fi această campanie?

Cristian Pârvulescu: E greu să mă pronunţ în momentul de faţă, dar cred că va fi puternic personalizată. În primul rând, partidele vor încerca să profite de avantajele pe care le au. O nouă temă – privatizarea sau eşecul privatizării Oltchim, nici nu ştim despre ce vorbim în momentul de faţă, precum şi tema populistă profund personalizată în jurul lui Dan Diaconescu vor fi lansate.

Vor exista problema reformei instituţionale, dar şi a rigorii economice, legate de Traian Băsescu şi, totodată, problema efectelor guvernării USL. Chiar dacă scurtă, această guvernare va fi într-un fel sau în altul în centrul campaniei, pentru că adversarii vor reproşa eşecul, iar partizanii vor încerca să promoveze eventualele succese.

AGERPRES: Prin modificarea mandatului prezidenţial la 5 ani s-a realizat o decuplare a alegerilor parlamentare. Acum 20 de ani, candidatul la prezidenţiale era locomotiva partidului din care provenea sau de care era susţinut, scrutinele fiind organizate în acelaşi timp. Ce impact a avut acest lucru?

Cristian Pârvulescu: Partidul care se înfiinţează la sfârşitul primăverii în anul 1992, FDSN-ul, era lipsit de personalităţi. Era o glumă care circula în acea perioadă că Ion Iliescu l-a cooptat, în august, pe Adrian Năstase pentru că era nevoie şi de un om inteligent în FDSN, de o figură.

Acest partid a reuşit să câştige alegerile fără să aibă un scor extraordinar. A obţinut un 27% în alegeri, după doar patru luni de funcţionare. Fără imaginea lui Ion Iliescu, dar şi fără structura teritorială pe care acesta o controla şi pe care, cu talent organizatoric, Viorel Hrebenciuc a folosit-o în campanie, acesta fiind coordonatorul campaniei lui Ion Iliescu din 1992, nu s-ar fi întâmplat acest lucru.

Putem spune că, în general, conservatorii vechiului regim, cei care nu îşi doreau schimbări rapide, care doreau o tranziţie lentă, care doreau ca atât nomenclatura, cât şi fosta securitate să supravieţuiască într-un climat relativ previzibil, s-au aliat cu Ion Iliescu şi au făcut posibilă victoria sa.

Nu este totul legat de personalitate sau nu este vorba doar de un lider carismatic care reuşeşte să atragă, dar este şi un personaj pe care publicul încă îl respecta foarte mult în 1992. Oricum, Ion Iliescu se confruntă cu al doilea tur al alegerilor prezidenţiale în 1992, în faţa unui personaj politic, nu foarte bine cunoscut atunci, Emil Constantinescu. Acesta din urmă îşi face intrarea în politică în 1992 şi asta va fi foarte important în 1996, pentru că atunci va putea revendica deja patru ani de experienţă politică, care vor conta la victoria sa.

Însă, problema personalizării partidelor rămâne. Şi astăzi, de exemplu, PSD-ul se află sub influenţa lui Ion Iliescu şi e foarte greu să spunem dacă este încă un autentic partid, chiar dacă a schimbat între timp deja foarte mulţi preşedinţi. Să ne aducem aminte că Ion Iliescu nici nu a fost preşedinte al FDSN-PDSR până în 1997.

Nu ştiu dacă îşi aduce aminte foarte multă lume cine a fost primul preşedinte al FDSN – se numea Ovidiu Gherman, un personaj care nu era nici pe departe foarte cunoscut. Adrian Năstase, abia mai târziu, va prelua conducerea partidului şi abia după ce devine prim-ministru îi va imprima o anume linie, dar conflictul dintre Adrian Năstase şi Ion Iliescu sau între Mircea Geoană şi Ion Iliescu a afectat într-o foarte mare măsură maturizarea organizaţională a PSD-ului, care şi astăzi se află sub influenţa indirectă, simbolică, a lui Ion Iliescu cu tot ceea ce presupune aceasta, inclusiv cu această imagine a unui partid care este legat de vechile structuri comuniste.

AGERPRES: Sistemul de vot s-a schimbat în aceşti 20 de ani – de la reprezentarea proporţională cu vot pe liste şi prag electoral (1990 – 2008) s-a trecut la sistemul uninominal mixt (majoritar şi proporţional) la alegerile parlamentare din 2008 şi s-a vorbit în ultimii ani despre sistemul uninominal pur. Care ar fi, în opinia dvs, capcanele şi avantajele acestui din urmă sistem?

Cristian Pârvulescu: Sistemul majoritar este unul foarte riscant din punct de vedere democratic. Este un sistem care premiază partidul de pe primul loc, dar duce la subreprezentarea cetăţenilor care au votat celelalte partide. Este un sistem care nu mai asigură egalitatea votului. Nu întâmplător, sistemele proporţionale sunt strâns legate de democraţie. Sunt foarte mulţi care susţin în România acest model pe motiv că ar fi folosit în Marea Britanie sau în SUA. Acolo măcar are argumentul tradiţiei.

În România, după Primul Război Mondial deja se introdusese sistemul proporţional pentru a asigura egalitatea între alegători. Un vot al unui cetăţean este egal cu votul celuilalt. Nu are importanţă partidul cu care a votat. În sistemul majoritar, cel care a votat cu câştigătorul are un vot de câteva ori mai important şi este o situaţie absolut anormală.

Pe de altă parte, sistemul nu s-a schimbat atât de mult pe cât se pare, pentru că, deşi în 2008 selecţia s-a făcut în colegii uninominale, sistemul a rămas proporţional. Am putea să spunem că alegerile din 2008 au asigurat cea mai mare proporţionalitate a reprezentării. Altfel spus, diferenţa între votul cetăţenilor şi reprezentarea în Parlament a fost mică. De exemplu, la alegerile parlamentare din 2000, această diferenţă a fost foarte mare. Actualul PSD obţinea 36% din voturi şi 46% din mandate.

Primea un premiu de 10% în special din voturi pe care ţărăniştii le primiseră, dar care nu au intrat în Parlament. Şi în 2008 a rămas pragul electoral. Singura diferenţă importantă este aceea că există candidaturi în colegii uninominale şi că cei care câştigă peste 50% într-un colegiu uninominal sunt declaraţi învingători, de unde şi controversele apărute în legătură cu intrarea în Parlament a celor care au avut candidat şi s-au clasat pe locul II sau III la alegeri.

Indiscutabil, dacă privim situaţia din Europa, sistemul proporţional, fie că e mixt, fie de listă, este de preferat sistemului majoritar, cel puţin din punctul meu de vedere şi dintr-o perspectivă democratică. Cel mai simplu lucru care trebuie explicat este faptul că aceia care, în măsura în care nu ar vota cu câştigătorul, nu ar fi reprezentaţi în Parlament. Nu ar mai fi de fapt cetăţeni. Sistemul majoritar nu a fost gândit în timpuri democratice, ci în timpuri predemocratice şi, de aceea, a fost foarte greu de adaptat în democraţie.

De asemenea, în Anglia, ţară care a fost folosită ca exemplu, în sfârşitul primăverii acestui an, de PSD şi PNL pentru a susţine sistemul majoritar într-un singur tur, Partidul Laburist – echivalentul PSD-ului – şi Partidul Liber-Democrat – echivalentul PNL-ului – susţin trecerea la un sistem proporţional. Oare de ce?
În plus, trebuie precizat că nu există sistem uninominal pur. Există sistem majoritar, respectiv sistem proporţional. Majoritar absolut în două tururi sau majoritar relativ într-un tur.

Dar, sistemul majoritar creează această mare problemă. Nu este normal ca cei care se prezintă la vot să nu fie reprezentaţi. Este o exigenţă democratică. Cine nu înţelege acest lucru dovedeşte un comportament nedemocratic. Faptul că cineva votează cu un partid, oricare ar fi el, să nu fie reprezentat în Parlament pentru că partidul s-a situat pe locul II sau III, este absolut nedemocratic. Democraţia asigură reprezentarea tuturor, în virtutea egalităţii.

AGERPRES: La alegerile generale din 1992 au depus liste de candidaţi 84 de partide, formaţiuni politice, coaliţii sau uniuni etnice, însă doar opt au intrat în noul Parlament. Credeţi că astăzi ar mai fi posibilă o astfel de „concurenţă” sau societatea românească este mult mai polarizată?

Cristian Pârvulescu: De fapt, în 1992 nu a existat niciun fel de concurenţă. Au fost peste 80 oferte, dar acelea nu au fost luate în considerare de electorat. Doar în jurul câtorva partide politice, majoritatea care se regăsesc şi azi în Parlament într-o formă sau alta, s-au învârtit voturile. Realitatea este că România nu este o ţară în care au existat vreodată prea multe partide politice reale, doar partide politice formale, înregistrate la Tribunal, dar fără eficienţă. Adevărata probă a existenţei unui partid politic este votul.

Atunci când cetăţenii votează, acel partid există. Altfel, el este o ficţiune. Şi în momentul de faţă există aproape o sută de partide politice înregistrate, deci situaţia nu este cu mult diferită. Cu toate acestea, probabil, în Parlament vor intra patru formaţiuni politice. De fapt, în final vor conta PSD, PNL, PDL, PPDD şi UDMR.

AGERPRES: Alegerile din septembrie 1992 au fost urmărite de 7.572 de observatori interni din partea a 15 organizaţii neguvernamentale româneşti, precum şi de 562 de observatori străini din 35 de ţări. De asemenea, 20 de organizaţii internaţionale şi-au trimis delegaţii de observatori. Asociaţia Pro Democraţia a avut şi ea observatori acreditaţi la toate scrutinele importante. Care sunt diferenţele între cele semnalate de observatori în acei ani şi în zilele noastre? Ce deficienţe se menţin în organizarea şi desfăşurarea scrutinelor?

Cristian Pârvulescu: O diferenţă importantă este aceea că au rămas foarte puţine organizaţii interne care să observe alegerile. Majoritatea organizaţiilor care au observat alegerile din 1992 nu mai există. Interesul faţă de observarea alegerilor a scăzut. Abia în 2012 am observat ceva mai mult interes, ceva asemănător situaţiei din 1992. Din 2004, oricum, legislaţia privind observatorii interni la alegerile parlamentare s-a democratizat. Până atunci, existau tragerile la sorţi care limitau numărul de observatori.

Din 2004, la cererea Asociaţiei Pro Democraţia, într-o secţie de votare pot fi mai mulţi observatori în acelaşi timp.

Dacă privim retrospectiv raporturile pe care le depuneau observatori APD în secţiile de votare şi acum, constatăm că avem acelaşi gen de probleme, numai că azi sunt mai puţin întâlnite. Sunt probleme legate, în principal, de organizare, dar şi cele legate de continuarea campaniei electorale şi suspiciunile de fraudă. Aş putea spune că suspiciunile de fraudă s-au accentuat între timp. Constatam la sondaje realizate în 2008-2009 că aproape 70% dintre români credeau că alegerile se pot frauda în România.

Fără să avem sondaje comparative în 1992, impresia mea este că atunci lumea credea mai puţin în fraudarea alegerilor, poate şi fiindcă prezenţa la vot era mult mai mare, pentru că vorbim despre alegerile din 1992, când prezenţa la vot a fost de peste 12 milioane de votanţi faţă de 2008, spre exemplu, când a fost sub 10 milioane.

AGERPRES: Numărul locurilor în Parlamentul ales în septembrie 1992 scăzuse faţă de cel din 1990, ajungând la 484, de la 515, fiind stabilit prin Legea electorală în raport cu populaţia ţării – 341 erau deputaţi şi 143 erau senatori. Azi, la 20 de ani de la acel scrutin, deşi numărul populaţiei a scăzut, se discută despre o creştere a numărului de parlamentari, conform proporţionalităţii. Ce credeţi că se va întâmpla din acest punct de vedere în viitorul Legislativ?

Cristian Pârvulescu: Este foarte greu de făcut o predicţie în momentul de faţă dacă vor fi mai mulţi parlamentari decât ar permite norma de reprezentare. În 2008, pe acelaşi sistem electoral a fost un singur parlamentar în plus. Sunt unii care speculează şi vorbesc de 50 de parlamentari în plus. Eu cred că totul va depinde de campanie. Sunt convins că majoritatea candidaţilor vor face eforturi pentru a obţine peste 50% din voturi, dar asta nu înseamnă că vor şi reuşi. Doar în cazul în care numărul de candidaţi obţinuţi de un partid politic va depăşi proporţia obţinută de partid la nivel naţional, am putea ajunge în situaţia în care ar creşte exponenţial numărul parlamentarilor.

Nu cred că va fi vorba, însă, de o creştere foarte mare, pentru că va exista o competiţie destul de dură, tocmai datorită personalizării şi reproşurilor pe care şi le vor face partidele politice. Ca urmare, probabil că nu o să avem o creştere importantă. Pe de altă parte, scăderea numărului de parlamentari ar fi putut avea deja loc în 2012 dacă ar fi fost validate datele recensământului din 2011, pentru că deja constatăm scăderea populaţiei stabile la 19 milioane, ceea ce ar fi dus la scăderea numărului de parlamentari cu câteva zeci.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata