Cum să oprim spitalele să ne omoare

0

Atunci când are loc un accident aviatic, chiar şi unul minor, subiectul ajunge pe primele pagini ale ziarelor. Există o investigaţie atentă şi tragedia oferă adesea lecţii importante pentru industria aviatică. Din astfel de experienţe, piloţii şi liniile aeriene învaţă cum să-şi desfăşoare munca într-un mod mai sigur.

Dar lumea medicinei este cu mult mai ucigătoare: greşelile medicale omoară săptămânal suficienţi oameni pentru a umple patru avioane transatlantice. Însă aceste greşeli trec de multe ori neobservate de către întreaga lume, iar comunitatea medicală rar aude de aceste erori. Aceleaşi greşeli ce pot fi prevenite sunt făcute din nou şi din nou, iar pacienţii sunt neinformaţi atunci când vinde vorba despre cele mai sigure, sau cele mai nesigure spitale.

Ca medici, jurăm să nu facem rău, relatează doctorul american Marty Makary, chirurg la spitalul Johns Hopkins şi dezvoltator al listelor de verificare chirurgicale adoptate de OMS, pentru The Wall Street Journal. Însă, la locul de muncă adoptăm o altă regulă nescrisă: să trecem cu vederea greşelile colegilor noştri.

Problema este vastă. Chirurgii operează partea greşită a corpului de 40 de ori pe săptămână. Aproximativ un sfert din toţi pacienţii spitalizaţi sunt afectaţi de un anumit tip de greşeală medicală. Dacă greşelile medicale ar fi o boală, atunci ele s-ar afla pe locul şase într-un top al cauzelor principale de decese în SUA, după accidente şi înaintea bolii Alzheimer.

 

Ce altă industrie ratează atât de des?

Lucrurile nu ar trebui să fie aşa. O nouă generaţie de doctori şi pacienţi încearcă să obţină o transparenţă mai mare din partea sistemului medical, iar tehnologia avansată pe care o avem la dispoziţie face acest lucru mai posibil ca niciodată.

Am întâlnit cultura tulburătoare din spatele uşilor închise ale medicinei americane încă din prima mea zi ca student la unul din spitalele prestigioase afiliate la Şcoala Medicală Harvard.

Purtând un halat alb proaspăt despachetat, mă plimbam pe hol admirând portretele doctorilor din trecut şi din prezent. În ziua aceea, membrii echipei mele de rezidenţi au discutat în mod repetat despre un chirurg bine-cunoscut, “doctor Hodad”. Nu auzisem niciodată despre un chirurg cu numele acesta. Într-un final am întrebat şi am aflat că Hodad este o poreclă, care provine de la “Hands of Death an Destruction” (Mâinile Morţii şi ale Distrugerii).

Uluit, am putut vedea cât de înspăimântătoare era munca mâinilor sale. Abilităţile sale de chirurg erau grăbite şi neglijente, iar pacienţii săi sufereau frecvent complicaţii. Acesta era un om care pur şi simplu nu avea voie să atingă pacienţii. Însă, abilităţile sale post-operatorii, de la marginea patului pacientului erau impecabile. Era şarmant. Celebrităţile doreau să fie pacienţii lui. Pacienţii săi îl idolatrizau. Atunci când aceştia erau nevoiţi să treacă printr-o perioadă de operaţie mai lungă şi să stea mai mult timp în spital, pacienţii considerau aceste aspecte “neplăceri ale soartei”.

Spitalele, ca întreg, au tendinţa şi de a fugi de responsabilitate, având în vedere rata complicaţiilor excesive, chiar şi în cadrul instituţiilor pe care publicul le evaluează ca fiind de top. Puţine spitale fac publice informaţiile referitoare la performanţa lor, aşadar cum aleg pacienţii un anume spital?

Nu există niciun motiv ca pacienţii să rămână atât de dezinformaţi. Schimbarea poate începe cu cinci reforme relativ simple, dar fundamentale:

 

1. Tablou online

Fiecare spital ar trebui să aibă un “tablou” informaţional online care să includă ratele sale pentru infecţie, reinternare, complicaţii chirurgicale şi pentru erorile care nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată, cum ar fi un burete chirurgical uitat în corpul unui pacient. Tabloul online ar trebui să mai cuprindă şi date referitoare la volumul anual de operaţii efectuate, corespunzător fiecărui tip de chirurgie (inclusiv procentajul intervenţiilor realizate în cel mai puţin invaziv mod cu putinţă) şi evaluarea pacienţilor.

În 1989, primul an în care spitalele din New York au fost nevoite să raporteze rata deceselor în urma intervenţiilor cardiace, rata deceselor varia între 1% şi 18%, ceea ce reprezenta un procent uriaş. Consumatorii erau în sfârşit informaţi cu o serie de date utile.

Imediat, spitalele de cardiologie care aveau o rată de mortalitate ridicată s-au chinuit pentru a-şi îmbunătăţi aceste date: rata deceselor a scăzut cu 83% în şase ani.

Managementul de la aceste spitale a întrebat în sfârşit personalul de ce are nevoie pentru ca pacienţii să fie mai în siguranţă. La unele spitale, chirurgii au spus că au nevoie de anestezişti specializaţi pe cardiologie, la altele, au fost aduse mai multe asistente medicale. La un spital, personalul a declarat că un anumit chirurg pur şi simplu nu este potrivit pentru a opera. Rata mortalităţii a acestui chirurg era atât de ridicată încât afecta media spitalului. Administratorii i-au ordonat să nu mai facă intervenţii chirurgicale pe cord. Adio doctor Hodad.

 

2. Rezultatele culturii de siguranţă

Imaginează-ţi că un chirurg este pe cale să facă o incizie pentru a elimina lichidul din plămânul drept al unui pacient. Deodată, o asistentă sparge tăcerea. “Staţi! Facem intervenţia pe partea dreaptă sau stângă? Deoarece aici scrie stânga, însă aceea pare a fi partea dreaptă.” Intervenţia trebuia într-adevăr să fie realizată pe plămânul stâng, însă un asistent a pregătit partea greşită. Eu eram acel chirurg şi acea asistentă ne-a oprit să facem o greşeală îngrozitoare. Nu în toate spitalele o asistentă s-ar fi simţit suficient de încrezătoare să îşi spună părerea, însă acesta este tipul de factor cultural care este atât de important pentru siguranţă.

Dacă există cineva care să ştie cu adevărat când un spital este sigur sau nu, atunci acel cineva este un membru al personalului respectivului spital. Aşadar, împreună cu colegii mei am realizat un sondaj anonim al doctorilor, asistenţilor, tehnicienilor şi al altor angajaţi din 60 de spitale americane. Am descoperit că la o treime dintre aceste instituţii, majoritatea angajaţilor credeau că munca în echipă era slabă. La celelalte spitale, un procent impresionant de 99% au raportat o muncă în echipă bună.

Aceste rezultate, au avut o legătură puternică cu ratele infecţiilor şi cu evaluarea oferită  de pacienţi. O muncă în echipă bună însemna o îngrijire mai sigură. Publicul are nevoie să aibă acces la astfel de informaţii pentru fiecare spital din lume.

 

3. Camere de supraveghere

O să pară surprinzător pentru pacienţi, dar doctorii nu sunt foarte buni la respectarea celor mai elementare practici din domeniul lor. Un studiu a descoperit că doar jumătate din întreaga activitate de îngrijire urmează liniile directoare care se bazează pe dovezi, atunci când este aplicată. Din fericire, există o tehnologie care ar putea face minuni pentru a îmbunătăţi respectarea regulilor: camere de supraveghere.

Camerele sunt deja folosite în îngrijirea medicală, însă de obicei nu este realizat niciun video. Analizarea filmelor video a cauterizărilor cardiace, chirurgiei artroscopice şi a altor proceduri, ar putea fi folosită pentru îmbunătăţirea calităţii. Filmele video ar putea reprezenta şi o înregistrare utilă pentru viitorii medici.

Doctorii realizează mai atent şi mult mai bine o intervenţie medicală atunci când ştiu că cineva le analizează munca, iar astfel pacienţii sunt mai în siguranţă. Acelaşi tip de supraveghere trebuie folosit şi în ceea ce priveşte spălarea mâinilor. Cu câţiva ani în urmă, Spitalul Universitar North Shore avea o rată scăzută de respectare a spălării mâinilor, de sub 10%. După instalarea camerelor de supraveghere la staţiile igienice, respectarea acestei reguli a crescut cu peste 90% şi a rămas aşa.

 

4. Note deschise

Sue, o tânără contabilă a venit la cabinetul meu şi se plăngea de dureri abdominale. Nu era sigură ce anume le-ar fi putut cauza. Aceasta a oferit diferite teorii: “Ar putea fi de la yoga? Îngheţata de azi-noapte târziu ar fi putut cauza durerea? Sexul neprotejat are legătură cu ceea ce simt?” De-a lungul vizitei sale am luat notiţe. Atunci când am terminat, aceasta s-a uitat suspicios la ele. “Ce aţi scris despre mine?”, mă întreabă aceasta.

Sue era probabil îngrijorată că eu credeam fie că este nebună, fie că e dependentă de îngheţată. De-a lungul conversaţiei noastre, am aflat şi că nu era sigură de ce îi recomand să facă o ecografie, deşi credeam că i-am spus.

Am decis să încep să citesc notiţele mele pacientului la sfârşitul vizitei. “Am şi o presiune arterială mare”, a fost o corecţie a unui pacient. Altul a spus, “Intervenţia chirurgicală era de fapt pe partea stângă, nu pe dreapta”. Un alt pacient m-a întrerupt şi mi-a spus “iau 20 de miligrame, nu 25 din acest medicament”. Revizuirea notiţelor doctorului tău ar putea fi o soluţie şi mai bună decât metoda mea, mai ales dacă poţi adăuga şi anumite completări, poate prin intermediul Internetului.

Doctorii cercetători de la Harvard, Jan Walker şi Tom Delbanco folosesc “notiţe deschise” la Spitalul Harvard şi la Spitalul Beth Israel din Boston, iar spitalul meu, Centrul Medical Geissinger din Pennsylvania, a început să ofere pacienţilor acces online la notiţele doctorului lor. Până acum, atât pacienţii cât şi doctorii adoră această metodă.

 

5. Eliminarea constrângerilor la tăcere

Deşi există multe semne că îngrijirea medicală avansează înspre o transparenţă mai mare, există şi unele mişcări înapoi. Tot mai des, pacienţii sunt rugaţi de către doctori să semneze o “declaraţie de tăcere”, promiţând că nu vor spune nimic negativ despre doctorul lor, atât online, cât şi în alt context. În plus, dacă eşti victima unei greşeli medicale, avocaţii spitalelor nu vor discuta niciodată în mod public despre accidentul tău, o condiţie esenţială în cazul oricărei înţelegeri între cele două părţi.

Avem nevoie de mai mult dialog deschis în ceea ce priveşte greşelile medicale. Aceste tipuri de “declaraţii de tăcere” trebuie interzise de lege. Acestea sunt contrare dreptului unui pacient la informare şi a conceptului de a învăţa din greşelile noastre.

Partizanii politici pot dezbate rolul guvernului în corectarea sistemului medical, dar indiferent de abordarea publică sau privată, transparenţa este o condiţie esenţială. Pentru a face transparenţa eficientă, guvernul trebuie să aibă un rol în realizarea unor rapoarte corecte şi clare, disponibile pentru public. Prin acest lucru, pacienţii pot prelua controlul.

Transparenţa poate ajuta şi la restaurarea încrederii publicului în sistemul medical. Multe persoane simt că medicina a devenit o industrie din ce în ce mai secretă, chiar arogantă. Existând o transparenţă mai mare, şi responsabilitatea care vine odată cu ea, ne putem adresa costurilor crizei, putem oferi o îngrijire mai sigură şi putem îmbunătăţi modul în care suntem văzuţi de comunităţile pe care le servim.

Pentru a nu mai face niciun rău în timp ce avansăm, trebuie să putem învăţa din greşelile pe care le-am făcut deja.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.