Ne este oare de-ajuns credinţa?

3

„Problema credinţei se prezintă într-o manieră complicată… Unii se consideră credincioşi, dar când îi vedem acţionând, rămânem uimiţi: ei se enervează, se îmbrâncesc, îşi scot ochii sau se ceartă din nimic; ei sunt egoişti, interesaţi, răi , răzbunători. În timp ce alţii, care se cred atei, exprimă nişte gânduri şi sentimente de o mare nobleţe şi se comportă cumpătat, cu bunătate, îngăduinţă şi abnegaţie.

Iar în final, nu mai ştii ce înseamnă credinţa.

Adevărul este că, primii aderă la nişte credinţe religioase, dar nu cred cu adevărat, în timp ce aceia din a doua categorie nu aderă poate la niciuna dintre aceste credinţe, dar poartă legea divină înscrisă în ei, iar această lege le inspiră întregul comportament.

În realitate, toţi oamenii au legea divină înscrisă în sinea lor. Diferenţa constă că unii, care au lucrat asupra lor înşişi, au reuşit să înlăture întunericul din viaţa lor psihică şi citesc zilnic această lege în inima lor, în timp ce alţii, încă prizionieri propriilor instincte, ascultă numai de legile naturii lor inferioare. La ce le foloseşte oare să creadă în Dumnezeu, dacă această credinţă nu îi transformă? Cineva spune: „Eu cred în Dumnezeu”, dar nu se constată niciun efect pozitiv al acestei credinţe… El încearcă să construiască prin credinţă şi distruge prin faptele sale.

Unii vor spune: „Ah, dar în biserică, preoţii ne-au spus mereu că esenţialul în ochii Domnului este să ai credinţă”.

Iar într-un prim moment este adevărat, este corect să pui accentul asupra credinţei, deoarece oamenii au cel mai mult nevoie să creadă într-un Principiu Creator, într-o Putere ce îi depăşeşte infinit – şi pe care o numim Dumnezeu sau altfel. Cerându-le să creadă, li se dă o orientare, sunt invitaţi să privească spre o lume superioară. Chiar dacă nu pot imediat să-şi pună în acord faptele cu această credinţă în Dumnezeu, conştiinţa ce o dobândesc încet-încet despre existenţa unei Fiinţe Supreme trebuie cel puţin să îi incite să depună nişte eforturi pentru a se putea ridica până la Ea.

În realitate, însă, a avea credinţă nu foloseşte la nimic dacă nu acţionezi în armonie cu această credinţă.  Este inutil să repetăm că noi credem în Dumnezeu dacă nu ne-am hotărât să depunem nişte eforturi legate de modul în care ne manifestăm zi de zi.

O credinţă ce nu se exprimă printr-o atitudine şi gesturi adecvate devine aproape inutilă şi chiar dăunătoare, fiindcă întreţine iluzia în om.

Dacă doar credinţa ar fi fost de ajuns, de ce atâţi creştini au căzut în stări îngrozitoare în care propria credinţă nu i-a putut ajuta?

Atunci când creştinii se adresează Domnului pentru a-i cere să le ia în consideraţie credinţa şi nu păcatele, ei se comportă într-o manieră copilărească. Mai întâi, fiindcă Domnul nu le priveşte păcatele. El nu se aseamănă cu oamenii cărora le face atâta plăcere să constate lipsurile şi greşelile altora şi să le comenteze. Unii vor spune: „Dar dacă Domnul îi pedepseşte pe oameni pentru greşelile lor, înseamnă că le vede”. Nu, atunci când comit nişte greşeli, nu Dumnezeu îi pedepseşte: prin aceste greşeli, ei înşişi produc nişte dezordini în intelectul, în inima, în sufletul lor, iar apoi aceste dezordini au nişte repercursiuni grave în întreaga lor existenţă. Aceasta înseamnă „pedeapsă”: o consecinţă declanşată de tine însuţi.

Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni şi nu îi pedepseşte. Prin greşelile lor, ei sunt cei care se îndepărtează de El şi întâlnesc astfel frigul, întunericul, îngrădirile de tot felul. Ei judecă ca şi cum faptele ce le comit ar fi exterioare lor şi ar putea să se detaşeze de ele. Ei bine, nu, fie că fac bine sau rău, chiar dacă această faptă se exercită în exteriorul lor, ea lasă nişte urme în ei şi aceste urme sunt de neşters.

Mulţi oameni se plâng: „Eu am credinţă, mă rog zilnic, dar Domnul nu mă aude, întâlnesc numai greutăţi, sunt nefericit, bolnav, nu mai găsesc nici un sens al vieţii”. A cui este greşeala? Dacă vă zbateţi printre atâtea greutăţi, este pentru că le-aţi atras, prin gândurile, vorbele, faptele voastre, prin ceea ce aţi manifestat până acum.   

Oamenii sunt ciudaţi: ei îşi închipuie că este suficient să îngenuncheze într-o biserică şi să rostească câteva rugăciuni pentru a simţi că se află în prezenţa Domnului. Nu, ei vor putea simţi prezenţa Domnului atunci când se vor spăla puţin în interior. Aşa cum lumina soarelui nu poate pătrunde printr-un geam pe care s-a aşternut praful, funinginea, tot aşa şi o fiinţă care nu s-a descotorosit de impurităţile sale nu poate lăsa să pătrundă în ea prezenţa divină.

Există mereu o lucrare de înfăptuit în acest caz. De aceea, în fiecare zi, dimineaţa, seara, trebuie să vă gândiţi la această curăţare. Analizându-vă stările voastre interioare, gândurile, sentimentele voastre, străduindu-vă să le stăpâniţi, să le orientaţi pe calea binelui, veţi deveni ca un cristal transparent care lasă să treacă lumina celestă.

Iar în acea clipă, da, credinţa voastră se va revela prin faptele voastre.”

Fragmente din cartea “Iubirea mai mare decât credinţa”, O.M.Aivanhov

loading...
Citește și
3 Comentarii
  1. Tomica spune

    Nu toti crediciosii cred cu adevarat si sunt dedicati credintei. Foarte multi cred din frica nu din dragoste fata de Dumnezeu. Le este teama de razbunarea Domnului. Nu odata am auzit ca daca nu respecti o prescrtiptie patesti cutare sau cutare. Insusi sintagma „om cu frica lui Dumnezeu” ce inseamna de fapt? Frica poate tine loc respectului si iubirii? La acestia este mai mult superstitie decat credinta. Ce credinta poti sa astepti de la unul care se bate, imbranceste, da din coate, trece peste altii ca sa ajunga la moaste sau la o icoana facatoare de minuni? Sau de la unul care iese din biserica si acasa isi bate nevasta si copiii sau merge la carciuma si se imbata pana cade lat? Altii fac un fel de troc cu Dumnezeu. Nu o data am auzit: „daca dai, primesti insutit de la Dumnezeu”!? De copii li se insufla frica de Dumnezeu in loc sa li se insufle iubirea si respectul precum si frica de a nu-l intrista cu fapte rele, nu frica de razbunarea lui Dumnezeu sau de pedeapsa lui.

  2. marian spune

    da ne rugam la dumnezeu si murim de foame.Uitativa la popi in general cat fura si nu au nici impozit pe salariu iar biserica face afacrei turism si profita de populatia saraca cu oase de morti sa faca rost de bani

  3. Jr spune

    Biserica o resprezinta trupul vostru, acolo este Dumnezeu, nu intre patru pereti de caramida.
    In biserica sunteti tot timpul nu doar cand intrati in amunite cladiri asa numite biserici.
    Comportati.va ca in biserica pentru ca sunteti in biserica tot timpul, Dumnezeu este in inima voastra, pe Dumnezeu trebuie sa.L iubiti nu sa va temeti de El.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.