Când statele Europei vor divorţa, cum se vor împărţi datoriile?

0

Tentaţia separatismului a renăscut de-a lungul Europei, numai că puţini sunt cei care se întreabă ce se va întâmpla cu datoriile suverane ale statelor care s-ar scinda. Asta în condiţiile în care scoţienii îşi doresc independenţa începând cu 2014, suveranitatea flamandă are vânt din pupa şi, în acelaşi timp, guvernul provinciei spaniole Catalonia se înscrie pe aceeaşi traiectorie.

Puţin câte puţin, Europa este “cucerită” de concept, iar promotorii ideii trec sub tăcere punctul critic al demersului: datoria suverană. Nimeni nu pare pregătit încă să dea un răspuns clar la ce se va întâmpla cu datoria Belgiei dacă Filandra şi-ar declara independenţa sau cu cea spaniolă dacă guvernul catalan va avea câştig de cauză. Cert este că succesul formaţiunii secesioniste “N-VA” în alegerile din Belgia coroborată cu creşterea tendinţei centrifuge în Spania, dar şi proiectul recentralizării Italiei, ilustrează faptul că actuala criză a datoriilor suverane începe să aibe consecinţe geopolitice la nivelul Europei.

 

Criza datoriilor redesenează harta Europei

Victoria lui Bart de Wever la Anvers este mai mult decât un avertisment pentru Belgia, este un avertisment pentru întreaga Europă care refuză să asculte cu atenţie semnalul care anunţă subminarea arhitecturii politice a bătrânului continent de cangrena crizei datoriilor suverane.

Cu certitudine accelerarea naţionalismului flamand nu trebuie corelat cu criza greacă, şi  nici cu solicitarea autonomiei catalane sau basce. Dar trebuie să fii naiv pentru a crede că intensificarea acestor mişcări este independentă de turbulenţele economice ce au traversat Europa în ultimii doi ani şi jumătate. Chiar dacă nu este cauza, criza datoriilor este cu certitudine un catalizator.

În ţările în care problema nu se pune unitar, criza datoriilor suverane conduce în principal la emergenţa mişcărilor protestatare de stânga sau extrema dreaptă: “Frontul Naţional” şi “Frontul de Stânga” în Franţa, Partidul Comunist din Republica Cehă (care a câştigat 20% din sufragii în cadrul alegerilor regionale), Syriza şi “Răsăritul Auriu” în Grecia sau “Adevăraţii Finlandezi” în Finlanda.

În ţările în care unitatea este problematică, mişcările sunt diferite, iar adevărata întrebare este cine va suporta datoria întregului ansamblu şi va face efortul de a plăti această datorie. Cu alte cuvinte, bătălia nu este împotriva austerităţii, ci de a evita austeritatea pasând această sarcină altora.

Nu este de mirare că separatismul prinde din nou avânt, un avânt mai curând tehnic decât financiar. Asta poate explica succesul celor de la “N-VA” în Belgia care se datorează, în cea mai mare parte, unui suport politic extrem de xenofob “Vlams Belang” (ex- “Vlams Block”).

“N-VA” este de fapt un partid care nu promite o independenţă imediată, utopică, ci un divorţ progresiv, care, chiar dacă este mai puţin concret, pare mai realizabil. Este de asemenea partidul care insistă pentru independenţa fiscală a Flandrei şi propria gestiune a resurselor regiunii.

Imediat după victoria castigata liderul formaţiunii, Bart de Wever, a făcut apel la “reforma confederată” şi a oferit Flandrei posibilitatea de “a se gestiona singură”. Este evident că independenţa clamată de cei de la “N-VA” este de ordin financiar.

Cu certitudine criza datoriilor suverane nu este încă în centrul discursului politic, dar atmosfera în care trăiesc toţi europenii este permanent subminată de creşterea continuă a datoriilor suverane. Creştere subliniată constant şi, am putea spune, frenetic de agenţiile de rating care par a-şi fi făcut un punct de glorie din a retrograda ratingurile naţionale.

Este normal ca simpatizanţii partidelor extremiste să fi perceput mesajul politic sub formă: “datoriile nu sunt ale noastre, sunt ale altora”. Şi, de la caz la caz, aceştia pot fi francofoni sau bruxelezi (cazul Belgiei), andaluzi sau extramadurieni (situaţia Spaniei).

 

Datoriile sunt ale altora

Aceste accente s-au făcut remarcate şi în discursul lui Artur Mas, preşedintele Generalitat, guvernul catalan. Acesta a propus în septembrie premierului spaniol un pact fiscal care nu este departe de cel al flamandului Bart de Wever: stabilirea propriei reţete fiscale, iar încasările să fie doar la dispoziţia executivului catalan. Fără nici o influenţă de la Madrid, fără transferuri financiare către regiunile sărace, fără încărcătura datoriei spaniole deoarece Catalonia este mai mult prosperă decât îndatorată.

Mişcarea lui Artur Mas este însă inteligentă, deoarece partidul sau “CiU” nu a evocat, încă, secesiunea. Aceasta s-a făcut în toamnă, iar alegerile din 25 noiembrie se pot constitui într-un adevărat referendum pentru independenţă. Evident că, în cazul Cataloniei, legătura între criză şi secesiune este evidentă tocmai pentru că în Spania criza este mai profundă ca, de exemplu, în cazul Belgiei.

Nu însă întotdeauna criza datoriilor generează mişcări centrifugale ale ţărilor marcate profund de aceasta. Este cazul Italiei în care problemele crizei par a întări procesul de centralizare în defavoarea celui de descentralizare.

Guvernul Monti slăbit de Liga Nordului şi de partenerii săi de afaceri a decis de a reveni la legea descentralizării din 2001. Mario Monti doreşte să redea un plus de competent statului central pentru evitarea corupţiei şi risipei întărind în acelaşi timp efortul cerut de programul de austeritate necesar pentru controlul datoriei publice.

Un exemplu clar în ceea ce priveşte modul în care criza modifică structura politică a unei ţări dacă ne gândim că Italia se angajase pe drumul descentralizării cu mai bine de 40 de ani în urmă. O bătălie a cărei logică pare a fi inversă ca în cazul Belgiei sau Spaniei deoarece în acest caz criza datoriilor a decridibilizat executivele regionale şi marile partide secesioniste. De facto, logica este aceeaşi: statul central acuză regiunile că au creat datoriile şi, încă odată, sloganul: “datoriile sunt ale altora”.

În realitate, chestiunea care se pune în ţările membre ale zonei euro este aceeaşi care se pune la nivel european: se poate gestiona criza la nivel european sau doar vorbim de soluţii federaliste limitând responsabilitatea la acest nivel?

Din păcate, liderii europeni nu sunt capabili să dea un răspuns explicit acestei întrebări, în timp ce statele sunt din ce în ce mai aproape de a găsi propria soluţie. Şi încă odată soluţia europeană ar putea ajunge prea târziu pentru că este puţin probabil că se va putea impune unui stat independent numit Catalonia sau Flandra să-şi asume co-responsabilitatea datoriei suverane a statului din care a făcut parte.

Citeste continuarea…

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.