Perfecţionismul poate deveni toxic

Christine Tsien Silvers spune că perfecţionismul este un factor genetic în familia ei. Mama sa, un cercetător informatic orientat pe detalii, a emigrat din China în Minnesota şi “a urmat întotdeauna cursuri pentru a-şi îmbunătăţi performanţele”

Silvers a obţinut un doctorat de la MIT şi unul de la Harvard. “Însă, mi-am dorit întotdeauna să fiu şi cea mai bună mamă posibilă”, spune doamna Silvers, aşa că a lucrat cu jumătate de normă la spitalul de urgenţă pentru a-şi maximiza timpul petrecut alături de copiii săi, cu vârste de 3, 5 şi 8 ani.

Doctor Silvers, în vârstă de 42 de ani, lucrează acum de acasă, în Marshfield, Massachussettes, ca şef medical al unei companii start-up. Adesea se trezeşte în toiul nopţii pentru a-şi îndeplini obiectivele profesionale, pentru că « îmi doresc să menţin echilibrul viaţă personală-viaţă profesională », a relatat aceasta pentru Wsj.com.

Totuşi, atunci când vine vorba despre lucrurile pe care nu reuşeşte să le facă, intervine o stare de nelinişte. “Lista este atât de lungă, dar nu vreau să fac o treabă de mântuială în niciunul din planurile vieţii mele.”

Între timp, observă deja semne ale perfecţionisumului la fiul său de cinci ani, spunând că “el iubeşte să deseneze, dar începe să plângă dacă are impresia că a trasat o linie în locul greşit”, spune doctor Silvers.

  • De unde provine un astfel de perfecţionism?

Experţii au dat vina pe părinţii care au pus un accent prea puternic pe reuşită sau care şi-au condiţionat dragostea în funcţie de îndeplinirea anumitor obiective. Dar, o cercetare recentă sugerează că genele pe care părinţii le transmit mai departe, joacă un rol şi mai important.

Cercetătorii de la Universitatea Michigan au examinat aspecte ale perfecţionismului la gemeni de sex feminin, cu vârste cuprinse între 12 şi 22 de ani. Gemenii identici au împărtăşit 100% din structura lor genetică, iar gemenii fraternali doar 50%, în timp ce toate perechile de gemeni care au luat parte la acest studiu au avut în comun acelaşi stil de creştere şi educaţie.

În cadrul unui studiu realizat pe 292 de gemeni, publicat în luna ianuarie, gemenii identici au avut punctaje mult mai asemănătoare în ceea ce priveşte caracteristicile de perfecţionism şi anxietate, faţă de gemenii fraternali, sugerând că structura lor genetică a avut o influenţă mult mai mare decât mediul în care au trăit.

  • Perfecţionismul poate deveni toxic

Pe scurt, potrivit lui Jason Moser, profesor de psihologie la Universitatea Michigan, perfecţionismul “pare a se datora în mare parte factorilor de risc genetic, dar şi experienţelor unice pe care oamenii le trăiesc în afara mediului familial”.

Perfecţionismul nu este o afecţiune psihologică, sau cel puţin nu există o definiţie oficială. Unii oamenii privesc perfecţionismul ca pe motiv de mândrie, care îi încurajează « să tragă şi mai mult de ei » pentru a reuşi şi, desigur, pentru a nu pierde din vedere niciun detaliu.

Însă, experţii spun că perfecţionismul poate deveni toxic atunci când persoanele îşi stabilesc standarde imposibil de înalte, iar dacă nu reuşesc să le îndeplinească ajung să creadă despre ei înşişi că nu sunt buni de nimic.

Acest tip de perfecţionism disfuncţional duce adesea la demoralizare, îndoială şi epuizare, şi este nucleul a multe probleme mentale, inclusiv depresie, anxietate, tulburări de alimentaţie, probleme maritale, dependenţa de muncă, procrastinare, insomnie şi suicid.

Amy Przeworski, psiholog la Universitatea Cleveland, spune că a întâlnit copii de trei ani care erau distruşi atunci când şireturile lor aveau lungimi diferite. Aceasta spune că părinţii pot ajuta la îndepărtarea acestor tendinţe, “însă uneori părinţii trebuie să facă faţă mai întâi propriilor anxietăţi”.

Unele tehnici pentru terapia comportamentală cognitivă includ abilitatea pacienţilor de a învăţa să recunoască atunci când sunt mult prea conştiincioşi, cântărind avantajele şi dezavantajele şi învăţând să prioritizeze.

Unii perfecţionişti care s-au recuperat şi-au elaborat propriile strategii. Elizabeth Raub povesteşte că, în realizarea proiectelor, foloseşte un cronometru. “Îmi stabilesc un interval de timp rezonabil, iar dacă acea perioadă trece mă opresc şi merg mai departe. Astfel, reuşesc să fac mai multe lucruri şi calitatea muncii mele este mult mai bună decât era înainte, când analizam fiecare cuvânt în parte”.

Experţii încurajează pacienţii să exploreze sursa de unde provine perfecţionismul lor. În acest fel, s-a descoperit că atunci când această problemă este discutată deschis, de părinţi şi copii, se produce o deblocare şi mesajele interpretate greşit de-a lungul anilor ajung, în sfârşit, să fie clarificate.

Săptămâna trecuta, doctorul Silvers şi-a întrebat mama dacă se consideră o perfecţionistă. Aceasta a răspuns imediat, râzând: “Eram perfecţionistă, însă m-am oprit fiindcă era prea mult de muncă!”

Loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.