„Cercetarea sufletească” a capitalismului

Speranţa există întotdeauna: sectorul de producţie al Chinei s-a înviorat puţin, există zvonuri încurajatoare privind evitarea prăpastiei fiscale care vine dinspre Washington, iar zona euro este încă întreagă. Oare recuperarea economică se va produce în sfârşit?, se întreabă Larry Elliott, în Guardian.co.uk.

Acesta ar putea fi punctul în care capitalismul îşi va demonstra capacitatea de adaptare şi competenţele de regenerare. Încă de la naşterea erei industriale moderne, din urmă cu peste 250 de ani, au existat doar deviaţii scurte în ceea ce priveşte tendinţa de creştere a producţiei. Marea Depresiune arată ca o simplă scânteie pe rampa ascendentă a graficului privind PIB-ul SUA şi al Marii Britanii.

Chiar şi aşa, profunzimea şi durata crizei a impus un anumit nivel de “cercetare sufletească”. În timp ce politicienii insistă în continuare că, redresarea economică se va produce într-un final, există temeri potrivit cărora problemele structurale profunde împiedică eficacitatea unui stimul fără precedent în ceea ce priveşte dimensiunea, scopul şi durata sa. Aceste temeri sunt întemeiate.

Pentru a înţelege de ce, trebuie să analizăm ingredientele de bază care, din punct de vedere istoric, au făcut capitalismul să câştige în toate formele sale, indiferent dacă este vorba despre abordarea pieţei libere din SUA, despre modelul bunăstării din Suedia sau varianta administrării de către stat din China.

  • Stabilitatea

Prima cerinţă este stabilitatea, fără de care antreprenorii nu şi-ar asuma riscuri. În primele etape ale dezvoltării, acest lucru înseamnă respectarea statului de drept şi a unui sistem de drepturi de proprietate, ca o protecţie împotriva exproprierii. Pe măsură ce economiile devin din ce în ce mai sofisticate, ajunge să fie vorba despre un nivel suplimentar al stabilităţii economice şi financiare. Cei care iau decizii de investiţii pe termen lung trebuie să aibă încredere că va exista un flux constant de venituri şi că sistemul bancar este robust şi bine gestionat.

  • Legitimitatea

A doua premisă este legitimitatea, care nu reprezintă acelaşi lucru ca echitatea sau egalitatea. Capitalismul nu este nici corect, şi nici egal, şi niciodată nu va fi aşa, însă “cantităţi masive de echitate au fost injectate” pentru a-şi păstra legitimitatea politică.

Observaţiile lui Karl Marx şi ale lui Friederich Engels referitoare la sărăcirea muncitorilor în cadrul revoluţiei industriale din Marea Britanie erau corecte, dar, chiar şi atunci, au fost luate măsuri pentru a se îmbunătăţi standardele de viaţă.

Unele dintre aceste măsuri au fost de auto-ajutorare luate de muncitori, sindicate, societăţi de binefacere; altele au fost rezultatul presiunii exercitate de reformatorii sociali şi de către politicieni, referindu-se la o salubrizare mai bună, la extinderea educaţiei.

Mai târziu, începând cu Bismarck în Germania, s-a realizat dezvoltarea unui sistem de pensii cu limită de vârstă, prima etapă în crearea statelor sociale. Până la mijlocul secolului 20, o serie de verificări şi echilibrări erau implementate pentru a asigura împărţirea “fructelor creşterii economice”, de la impozitarea progresivă şi până la legea GI a SUA din 1944, care a presupus plătirea de beneficii suplimentare pentru mai mult de 2 milioane de soldaţi reveniţi din război.

  • Sustenabilitatea

Sustenabilitatea (durabilitatea) este al treilea ingredient necesar pentru buna funcţionare a capitalismului. Companiile care îşi epuizează capitalul, fie că este vorba despre cel uman, fie despre cel fizic, pot prospera o perioadă, dar în final întâmpină probleme serioase. Consumatorii care îşi finanţează cheltuielile prin împrumuturi realizate în raport cu valoarea în creştere a proprietăţilor, o să descopere într-un fnal că povara datoriei este prea mare pentru a o putea susţine. De asemenea, nu este sustenabil pentru un grup de ţări să ruleze un echilibru permanent al deficitelor de plăţi, în timp ce un alt grup de ţări să adune surplusuri tot mai mari, de la an la an.

În ultimii ani, temerile privind schimbările climatice au adăugat o altă dimensiune problemei sustenabilităţii: pericolele epuizării capitalului mult mai repede decât este realimentat nu se aplică doar pentru companii, dar şi în cazul planetei.

  • Creativitatea

În al patrulea rând există creativitatea. Vestul a câştigat Războiul Rece datorită faptului că marca sovietică de marxism-leninism a fost mai lentă decât capitalismul industrial. Capitalismul a fost priceput în a le oferi consumatorilor ceea ce îşi doresc, chiar dacă unii ar putea argumenta că unele dintre cerinţe au fost generate de un marketing inteligent şi de o publicitate agresivă.

Industriile vechi se prăbuşeau, în timp ce locul lor era preluat de industrii noi. Companiile care nu au reuşit să realizeze profit au ieşit din afaceri, cu resurse care, într-un final, au fost redistribuite către alte sectoare de creştere a economiei.

  • Profitabilitatea

În cele din urmă există profitabilitatea. Înainte de dezvoltarea unor metode de producţie noi şi mai eficiente pentru agricultură şi industrie în secolul 18, venitul pe cap de locuitor în vest a crescut într-un ritm glacial pentru mai bine de 1000 de ani. Capitalismul industrial modern a generat surplusuri şi acesta a fost aspectul care a diferenţiat capitalismul de modelul existent.

Povestea capitalismului în lumea postbelică, înainte de actuala criză economică, se încadrează în două faze.

În prima fază, a existat o mare stabilitatea macroeconomică şi financiară. Recesiunile erau rare, iar eşecurile bancare practic necunoscute. Sistemul a fost legitim, deoarece standardele de viaţă au fost în creştere în toate categoriile sociale, iar decalajul dintre bogaţi şi săraci se îngusta. Consumatorii şi-au finanţat cheltuielile din veniturile în creştere şi nu prin datorii, în timp ce sistemul Bretton Woods a eliminat problemele balanţei de plăţi. Având în vedere faptul că problemele schimbării climatice nu existau încă, sistemul părea sustenabil.

Dacă Epoca de Aur a îndeplinit celelalte două criterii, creativitatea şi profitabilitatea, este o chestiune controversată. Economişti precum Friederich Hayek şi Milton Friedman au susţinut că încercările de a face economiile occidentale mai stabile şi mai echitabile, în realitate, nu au făcut altceva decât să macine puterea lor. Companiile erau tratate cu o indulgenţă excesivă, muncitorii erau plătiţi cu mult mai mult decât valorau, iar creativitatea a fost înăbuşită.

Ca rezultat, a doua fază postbelică a înregistrat un accent mai mare pus pe creativitate şi profitabilitate. Viaţa muncitorilor a fost îngreunată, dar uşurată pentru antreprenori. S-a argumentat că magia pieţei ar garanta sustenabilitatea economiilor, iar controlul inflaţiei şi a auto-reglementării ar asigura stabilitatea.

  • Punctele minus

Criza a expus punctele slabe ale acestei abordări. În 2008-2009, captalismul avea probleme serioase, deoarece sistemul era instabil, nelegitim, nesustenabil şi neprofitabil. Băncile erau pe punctul de a intra în faliment, exista un dezgust public faţă de “poznele” finanţatorilor, mulţi ani în care s-a înregistrat o creştere slabă a veniturilor i-a lăsat pe consumatori înglodaţi în datorii, iar comerţul şi producţia industrială globală se prăbuşeau.

Ce s-a întâmplat de atunci? A existat o îmbunătăţire a profitabilităţii corporative, în special în SUA, în timp ce locurile de muncă erau reduse, iar salariile păstrate la un nivel scăzut. Austeritatea impusă multor oameni şi câştigurile obţinute doar de câţiva nu au avut un impact pozitiv asupra legitimităţii.

Măsurile de a face capitalismul mai sustenabil l-ar ajuta să câştige mai multă legitimitate. Totuşi, în ceea ce priveşte redistribuirea “prăzii de război” sau reechilibrarea globală, s-a înregistrat un progres mic. Însă, referitor la asigurarea durabilităţii planetei nu s-au luat niciun fel de măsuri.

Mulţumită eforturilor băncilor centrale şi a ministerelor de finanţe, a fost restaurat un grad de stabilitate. Nu mai există riscul ca “maşinile de bani” să rămână fără numerar, aşa cum exista în octombrie 2008.

Pe de altă parte, măsurile de urgenţă pentru a salva capitalismul au devenit programe permanente, cu rezultatul că ratele dobânzilor extrem de scăzute  şi relaxarea cantitativă reprezintă un obstacol în calea reechilibrării şi a reajustării.

Capitalismul trăieşte, dar a fost conservat în aspic.

Loading...
loading...
Citește și
Loading...
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.