Cum se formează primele amintiri în copilărie?

0

Fenomenul cunoscut sub numele de amnezie infantilă reprezintă imposibilitatea adulţilor de a-şi aminti primii ani de viaţă, de regulă evenimente de la naştere până la vârsta de 4 ani.

Monica Dobrescu

 Nu este vorba de o absenţă completă a amintirilor, ci mai degrabă de una relativă. Cercetările arată că până la această vârstă, copiii învaţă foarte repede şi reţin informaţii foarte uşor. Şi totuşi, amintirile legate de evenimente din copilărie sunt pierdute, datorită amneziei infantile, în viaţa de adult.

Sigmund Freud a fost primul psihanalist care a analizat amnezia infantilă prin intermediul teoriei dezvoltării psihosexuale. El susţine că mintea copilului încearcă să suprime evenimentele traumatice care apar în mod necesar în procesul de dezvoltare psihosexuală. Acest fapt conduce la represiunea amintirilor din primii ani de viaţă.

Există însă şi alte teorii ce încearcă să ofere o explicaţie a lipsei amintirilor din perioadele fragede de vârstă. Teoria dezvoltării fizice susţine apariţia amneziei infantile prin lipsa dezvoltării neurologice complete a creierului, prevenind formarea de memorii de lungă durată, autobiografice.

Teoria limbajului, pe de altă parte, susţine că dezvoltarea incompletă a limbajului la copiii mici poate fi o cauză de amnezie prin care copiii nu au capacitatea de a coda amintiri autobiografice în maniera în care o fac adulţii. La vârsta de trei ani aceştia ştiu câteva fraze, la cinci ani pot vorbi similar cu adulţii. Această dezvoltare a limbajului ar corespunde, potrivit specialiştilor, cu amnezia copilăriei.

Dar să luăm un exemplu concret din viaţa celor mici. Bebeluşii şi copiii mici în general, suferă de aşa-numitul „sindrom al halatului alb”, care îi face să se simtă speriaţi şi chiar să plângă de multe ori în prezenţa unui medic în halat alb. Acest sindrom se regăseşte însă şi la multe persoane adulte, sub formă de anxietate, discomfort şi chiar creşterea tensiunii arteriale, când se află într-un spital sau în prezenţa unui doctor.

În cazul copiilor, acest sindrom este uşor de diagnosticat şi relativ uşor de explicat: în momentul când văd cadre medicale, copiii îşi aduc aminte de experienţe „neplăcute” precum injecţiile, iar acestea sunt legate de un obiect vestimentar, mai degrabă decât de o figură sau de stetoscop, de exemplu.

Dar cât de realistă este această ipoteză? Îşi aduc aminte copiii evenimentele din trecut? Începând cu ce vârstă? Cercetările recente în domeniul formării amintirilor ridică o serie de întrebări fascinante despre modul în care cei mici stochează experienţele şi informaţiile.

În anumite privinţe, avem tendinţa să amplificăm „eforturile” celor mici de a învăţa. Este adevărat, aceştia încep prin a învăţa limba nativă, alteori chiar şi o a doua limbă. Delimitarea cuvintelor şi a sintaxei de alte sunete este un exemplu evident al modului în care oamenii îşi folosesc memoria.

Nora Newcombe, profesor de psihologie la Universitatea Temple, arată că există motive evoluţioniste pentru care acest tip de memorie – memoria semantică – este atât de puternică în primii ani din viaţă: până la vârsta de 4 ani, copiii au foarte multe lucruri de învăţat, iar memoria semantică este foarte activă în detrimentul celei legate de propriile experienţe şi evenimentele autobiografice. O explicaţie ar fi aceea că creierul uman poate stoca o cantitate limitată de informaţii în acelaşi timp.

Această teorie nu s-a bucurat de succes în comunitatea ştiinţifică până de curând; acum câteva decenii, psihologii credeau că până la vârsta de aproximativ 4 ani, copiii nu dispuneau de abilitatea psihică de a forma amintiri. Însă pe măsură ce s-au dezvoltat tehnicile de investigare anatomică a memoriei, specialiştii au constatat că structurile neuronale responsabile de formarea amintirilor la copiii aflaţi în primii ani de viaţă sunt identice din punct de vedere calitativ cu cele ale copiilor mai mari, precum şi ale adulţilor.

Structura anatomică responsabilă de memoria episodică, a evenimentelor autobiografice, este hipocampusul – o crestătură mică situată în centrul creierului, a cărei formă seamănă cu cea a unui cal de mare, de unde îşi trage şi numele. Ea există şi la copiii de vârste foarte mici, şi este la fel de dezvoltată ca la vârsta adultă. Aceasta însemnă că amintirile se formează şi până la vârsta de 4 ani, doar că nu pot fi „recuperate”.

Funcţia de „recuperare” a amintirilor se formează mai târziu spune Charles Nelson, profesor la Harvard şi medic pediatru la Boston’s Children Hospital. Ca şi în cazul computerului, faptul că ştim să salvăm datele cu care lucrăm, nu implică în mod necesar faptul că vom şti să le accesăm ulterior. Este nevoie de o întreagă reţea de structuri neuronale interconectate între ele, nu este suficientă doar acţiunea hipocampusului, afirmă prof. Nelson.

Mai mult, cercetările recente au arătat că o parte din amintirile cele mai îndepărtate sunt reţinute în perioada copilăriei, dar se pierd pe măsură ce copiii înaintează în vârstă către adolescenţă. Carole Peterson, profesor de psihologie la Universitatea Newfoundland a derulat cercetări privind amintirile pe care le păstrează copiii, publicând şi un studiu pe această temă în 2011. În cadrul studiului, copiii – cu vârste între 4 şi 13 ani – au fost întrebaţi despre amintirile de la vârste foarte mici. Aceleaşi întrebări au fost reluate doi ani mai târziu.

otrivit rezultatelor studiului, copiii mai mari şi-au adus aminte în proporţie mai mare amintirile respective şi după doi ani; copiii mai mici însă, nu le mai ţineau minte. Dincolo de această diferenţă, studiul a evidenţiat o concluzie foarte clară: copiii de 3-4 ani îşi aduc aminte evenimente din primii ani de viaţă. Dar până când ajung adulţi, aceste amintiri – cu mici excepţii – dispar. Iar vârsta de la care au primele amintiri variază de la un copil la altul.

O altă observaţie foarte importantă se referă la diferenţele culturale şi sociologice existente, în cazul în care copiii au naţionalităţi diferite.

De exemplu, în cadrul unei analize comparative realizate între Canada şi China, copiii canadieni au dovedit că păstrează amintiri de la vârste în medie cu un an mai mici decât cele ale copiilor chinezi. Această observaţie reflectă diferenţele între preocuparea şi atenţia părinţilor faţă de copii, precum şi diferenţele de cultură şi grad de civilizaţie.

Dr. Peterson spune că probabilitatea reţinerii amintirilor este influenţată de doi factori: emoţiile şi respectiv coerenţa, relaţiile de tip cauză-efect sau succesiunea logică a evenimentelor. Cu cât implicarea emoţională a copilului e mai mare şi cu cât evenimentele sunt încadrate într-o succesiune logică coerentă, cu atât probabilitatea reţinerii acestora este mai mare.

Dezvoltarea memoriei cuprinde nu doar dezvoltarea limbajului, ci şi a conştiinţei şi personalităţii copiilor. Aceştia  nu descoperă doar o lume nouă, ci ajung să-şi conştientizeze propria existenţă. Este un proces absolut fascinant, dar pe care, din păcate, niciunul dintre noi nu îl ţinem minte.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.