Secretele celui de-al treilea ochi

0

Cândva, multe dintre creaturile lumii aveau, pe lângă perechea de ochi pe care ne-am obişnuit s-o vedem la animale, un al treilea ochi, aşezat în creşte, scrie descoperă.ro.

Vestigiu al unei etape timpurii şi misterioase a evoluţiei, acest ochi există încă, sub diferite forme, la mai multe specii de vertebrate şi chiar şi omul are, ascuns adânc în creier, un organ special, încă prea puţin cunoscut, care era cândva asociat acestui ochi.

La om, e vorba despre glanda pineală, sau epifiză, un mic organ aşezat aproape în centrul creierului şi a cărui funcţie secretoare este încă prea puţin înţeleasă. Se ştie că este influenţată de lumină, că are legătură cu ciclul zi-noapte, cu somnul şi cu dezvoltarea sexuală.

 

  •  Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineală şi cum se explică misterioasa ei legătură cu lumina şi întunericul?

– Cândva, în cursul evoluţiei vertebratelor, acestea au fost dotate de natură cu un aşa-numit ochi parietal (sau ochi pineal), care, împreună cu glanda pineală, formau un tot funcţional ce intra în alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului.

– O serie de vertebratele primitive – peşti placodermi, ostracodermi, crossopterigieni, chiar şi unele tetrapode timpurii – ne-au lăsat fosile care prezintă, la nivelul craniului, o adâncitură (ca o orbită) care pare să fi adăpostit un organ parietal. La unele dintre cranii există şi un foramen (o deschidere) în creştet, prin care ochiul parietal primea lumina.

Organul parietal se întâlneşte la unii amfibieni şi la câteva specii primitive de reptile şi de peşti. La cele mai multe, el este redus; se mai observă conturul lui pe suprafaţa dorsală a capului şi este posibil să mai aibă un rol în fotorecepţie.

– Ochiul parietal este considerat de mulţi cercetători drept un organ vestigial, o rămăşiţă a unei structuri anatomice cândva importante, azi de mult mai mică însemnătate, dar care, acolo unde mai există, încă mai are anumite funcţii specifice.

Ochiul parietal nu percepe imagini, cum fac ochii laterali, dar prezintă, totuşi, fotosensibilitate, putând deosebi, adică, lumina de întuneric. Perceperea cantităţii de lumină are un rol în modularea comportamentului legat de ritmul circadian (zi-noapte) şi sezonier. Existenţa ochiului parietal reprezintă prima încercare a evoluţiei de a înzestra vertebratele cu un organ fotoreceptor.

– În cursul evoluţiei, funcţia de fotorecepţie a fost preluată de ochii laterali, astfel încât la vertebratele superioare actuale  – păsări şi mamifere – al treilea ochi nu mai există: din complexul pineal a mai rămas doar glanda pineală.

– Oamenilor le-a rămas glanda pineală/epifiză, iar studiile arată că ea a fost asociată, la origine, cu simţul văzului sau, cel puţin, cu fotorecepţia. Epifiza are azi o funcţie secretoare, producând diferite substanţe dintre care cea mai cunoscută este melatonina.

Melatonina intervine în controlul dezvoltării sexuale, inhibând maturizarea şi prevenind instalarea prea timpurie a pubertăţii; copiii au un nivel ridicat de melatonină, care scade după pubertate, iar leziunile grave ale glandei pineale la copiii sunt urmate de apariţia precoce a pubertăţii.

– Melatonina are, de asemenea, un rol în reglarea ritmului vieţii în funcţie de alternanţa dintre noapte şi zi. Secreţia de melatonină este inhibată de lumină şi stimulată de absenţa ei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care specialiştii recomandă să nu dormim cu lumina aprinsă.

– Lumina şi întunericul, sexul şi moartea, asociate cu glanda pineală – fie şi numai sub formă de presupuneri încă neconfirmate -, fac din această rămăşiţă a celui de-al treilea ochi o parte foarte enigmatică a corpului nostru, încă atât de puţin cunoscut şi înţeles în întregul său.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.