De ce părinţii trebuie să îşi lase copiii să greşească

0

În urmă cu 13 ani, când eram relativ o profesoară nouă şi mă poticneam prin clasă, având picioarele nesigure, a trebuit să o sun pe mama unui elev pentru a o anunţa că urmează să iniţiez proceduri disciplinare împotriva fiicei ei pentru plagiat şi că aceasta va primi nota zero pentru lucrarea prezentată.

“Nu poţi face aşa ceva. Nu a făcut nimic greşit”, m-a informat mama ei, extrem de nervoasă.

“Dar a făcut. Am găsit toate paragrafele preluate de pe diferite siteuri de pe Internet”, m-am bâlbâit eu.

“Nu, vreau să spun că nu ea a făcut lucrarea. Eu am scris-o”.

Nu îmi aduc aminte exact ce i-am răspuns, dar sunt destul de sigură că am avut nevoie de un moment pentru a digera ceea ce tocmai am auzit. Şi totuşi, ce ar trebui să fac? Să o exmatriculez pe mamă? Să o ţin la ora de corecţie şi să o pun să scrie de o sută de ori pe tablă “Nu voi mai scrie lucrarea fiicei mele folosind articole plagiate de pe Internet”? Pentru ca totul să fie corect, mama s-a apărat spunând că fiica ei a fost foarte stresată şi că nu a vrut să se îmbolnăvească sau să fie copleşită de situaţie.

În final, eleva mea a primit nota zero şi m-am asigurat că va scrie din nou lucrarea. Singură. Bineînţeles nu am avut autoritatea să o disciplinez pe mama elevei mele, dar am făcut acest lucru de foarte multe ori în vise, povesteşte Jessica Lahey pentru Times.com.

Deşi nu sunt foarte sigură ce anume a câştigat mama de pe urma experienţei, fiica ei a înţeles ce înseamnă consecinţele unei acţiuni, şi eu am câştigat o lecţie preţioasă. Nici măcar nu mă mai deranjez cu tradiţionalele persoane “de nădejde”: mama care îşi “ajută” puţin prea mult copilul la tema la matematică, tatăl care construieşte proiectul de la ştiinţe al elevului. Nu vreau să îmi mai pierd timpul aiurea.

Poveştile pe care şi le împărtăşesc profesorii în ziua de azi dezvăluie un nou nivel de protecţie excesivă: părinţii care îşi cresc copiii într-o stare de neajutorare şi de neputinţă, copii meniţi să aibă o maturitate anxioasă, lipsită de resurse emoţionale de care vor avea nevoie pentru a face faţă regresului şi eşecului inevitabil.

Am crezut că agenda mea de “poveşti de război” pentru profesori era destul de interesantă, până când am citit despre un studiu realizat de Judith Locke, de la Universitatea de Tehnologie Queensland, auto-descris ca fiind “examinarea făcută de experţii în educaţie parentală a conceptului de superprotecţie din partea părinţilor”.

Conceptul de superprotecţie din partea părinţilor este caracterizat în studiu drept “încercarea orientată greşit a părinţilor de a îmbunătăţi succesul academic şi personal din prezent şi din viitor al copilului”.

Într-un efort de a înţelege astfel de comportamente, autorii au făcut un sondaj în rândul psihologilor, consilierilor de orientare şi profesorilor din şcolile de astăzi. Autorii studiului au întrebat aceşti profesionişti educaţionali dacă au fost martorii unor exemple de superprotecţie din partea părinţilor şi permis acestora să facă o descriere a situaţiei. Deşi dimensiunea eşantionului de subiecţi a fost una discutabilă în ceea ce priveşte semnificaţia statistică a studiului, exemplele enumerate în raportul sondajului au furnizat suficientă muniţie pentru un an de discuţii în acest sens.

Unele dintre exemple sunt situaţii obişnuite: un copil nu are voie să meargă în tabără sau să înveţe să conducă, un părinte taie mâncarea unui copil de zece ani sau aduce la o petrecere farfurii separate pentru un adolescent de 16 ani, deoarece acesta este mofturos la mâncare. Deşi îmi este milă de aceşti copiii, nu îmi fac griji. Aceştia vor scăpa la un moment dat din lanţul superprotectiv al părinţilor şi îşi vor reveni.

Ceea ce mă îngrijorează cel mai tare sunt exemplele de superprotectivitate din partea părinţilor care au potenţialul de a distruge încrederea unui copil şi de a submina o educaţie în condiţii de independenţă deplină.

Potrivit autorilor, părinţii vinovaţi de acest tip de superprotecţie “acceptă varianta copilului lor drept adevăr absolut, indiferent de faptele existente” şi se grăbesc “să creadă copilul în locul adultului, refuză posibilitatea ca odrasla lor să răspundă pentru faptele sale sau nu acceptă ca acesta să fie în stare să facă aşa ceva”.

Aceşti părinţi sunt extrem de receptivi la nevoile şi problemele copilului lor şi nu oferă acestuia şansa de a-şi rezolva propriile probleme. Aceşti părinţi “aleargă până la şcoală după ce copilul lor le dă un simplu telefon, pentru a le duce mâncarea uitată, temele sau uniformele uitate” şi “cer de la profesor note mai bune la finalul semestrului sau ameninţă că îşi retrag copiii de la şcoală”.

Un participant la studiu a descris problema în felul următor:

“Am lucrat cu mulţi părinţi care sunt atât de superprotectivi faţă de copiii lor, încât copiii nu învaţă să îşi asume responsabilitatea (şi consecinţele naturale) pentru acţiunile lor. Copiii pot dezvolta un sentiment că au anumite drepturi, iar părinţii vor descoperi că le va fi din ce în ce mai dificil să lucreze cu şcoala într-un mod concentrat pe încredere, cooperare şi pe găsirea unor soluţii de pe urma cărora ar beneficia şi copilul şi şcoala.”

Aceştia sunt părinţii de care ar trebui să ne temem, şi anume părinţii care nu îşi lasă copilul să înveţe. Profesorii nu îi învaţă pe elevi doar să scrie, să citească şi să calculeze. Profesorii învaţă elevii ce înseamnă responsabilitate, organizare, maniere, constrângere şi anticipare. Aceste abilităţi nu sunt evaluate la testările standard, dar, din moment ce copiii îşi desenează călătoria spre maturitate în şcoală, acestea sunt cu siguranţă cele mai importante abilităţi de viaţă pe care profesorii le predau elevilor.

Nu sugerez ca părinţii să aibă încredere oarbă în profesorii copiilor lor, niciodată nu aş sugera un astfel de lucru. Însă, copiii fac greşeli şi atunci când le fac, este important ca părinţii să îşi amintească faptul că beneficiile educaţionale ale consecinţelor sunt un dar, nu o abatere de la datoria de părinte.

An după an, cei mai “buni” elevi ai mei, cei care sunt cei mai fericiţi şi au cel mai mare succes în viaţa lor, sunt elevii cărora li s-a permis să dea greş, care au fost consideraţi responsabili pentru greşelile lor şi provocaţi să fie cei mai buni oameni care ar putea fi în faţa acestor greşeli.

În fiecare an, asigur un părinte că “acest regres va fi cel mai bun lucru care i s-a întâmplat copilului dumneavoastră” şi m-am obişnuit cu ideea că majoritatea părinţilor nu mă cred. E în regulă. Sunt răbdătoare. Lecţiile pe care le predau în gimnaziu sunt folositoare după mulţi ani, aşa că nu mă aştept la vreo scrisoare de mulţumire.

Am învăţat să mă bucur şi să găsesc satisfacţie în aceste lecţii de zi cu zi şi în timpul pe care îl petrec alături de copiii care au nevoie de o educaţie. Însă, îmi imaginez ziua în care mi se va încredinţa sarcina de a ghida elevii în situaţii în care trebuie să facă faţă anumitor lovituri, să îşi găsească calea printre provocările adolescenţei şi să stea fermi în faţa acestor provocări. Astfel de provocări au puterea de a transforma copiii de azi în adulţi competenţi, ingenioşi şi încrezători.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.