Mai are vreo şansă bolnavul român?

1

Din ce în ce mai multă lume constată că plăteşte degeaba contribuţia la sănătate. Contribuţie construită pe principiul solidarităţii şi care ar trebui să asigure un buget suficient pentru acoperirea nevoilor de finanţare ale sistemului.  Numai că, nevoile acestea sunt atât de mari încât instituţia desemnată să facă gestiunea acestor fonduri colectate de la fiecare dintre noi – este vorba de Casa de Asigurări de Sănătate – este de mult timp depăşită de situaţie.

Dănuţ Dudu

 

Dificil de spus dacă actuala stare de lucruri este consecinţa unui management prost sau al deturnărilor de fonduri, dar este cert că fiecare dintre noi suportă din propriul buzunar accesul la serviciile de sănătate. În ciuda campaniilor mediatice lansate constant de întreaga presă romanesca executivul – indiferent de culoarea sa politică – a aplicat, în această problemă, principiul clasic: “Câinii latră, caravana trece!”

 Aşa se face că urletele de disperare atât ale bolnavilor, cât şi ale personalului medical, au devenit zgomot de fond care nu mai impresionează pe nimeni.

Mai mult, lupta cu morile de vânt ale incompetenţei crase ale celor care gestionează domeniul sănătăţii a permis crearea unui prosper sistem paralel de sănătate care foloseşte baza materială a Ministerului Sănătăţii şi banii noştri.

Este de notorietate faptul că orice bolnav, indiferent de categoria sa socială, dacă nu are bani nu prea are voie să fie suferind şi să încerce să treacă de uşile sistemului public de sănătate. Oricum, dacă i se va permite trecerea de aceste uşi trebuie să fie conştient că orice tratament, orice consultaţie, orice mişcare pe care o va face va trebui să fie finanţată din propriul buzunar.

Ne cerem scuze dacă cititorii noştri care fac parte din sistemul de sănătate de stat se simt revoltaţi sau insultaţi de cele scrise anterior. Înainte însă de a protesta i-am ruga să se gândească foarte bine şi să treacă în revistă activitatea depusă într-o zi de muncă.

 Este aceasta recompensată doar de Ministerul Sănătăţii sau o cotă parte vine din buzunarul bolnavului? De câte ori a trebuit ca bolnavii să facă antecameră la uşa spitalului sau a cabinetului pentru că medicul sau asistenta s-au săturat să mai muncească pe bani puţini? Care este rolul real al medicului de familie care, în realitate, este doar un dispecer care redirecţionează bolnavii către medicii de specialitate? Se mai poate vorbi astăzi de analize gratuite sau medicaţie gratuită? La toate aceste întrebări răspunsurile sunt cele ştiute de fiecare dintre noi.

De regulă, responsabilitatea pentru această situaţie este aruncată în grădina Casei de Asigurări de Sănătate care nu-şi onorează la timp îndatoririle financiare către partenerii săi, indiferent dacă aceştia provin din zonă publică sau cea privată. Nimic mai adevărat că trimiterea este justificată în condiţiile în care aceste instituţii care colectează anual sume imense de la contribuabili. Ce se întâmpla însă cu aceste sume rămâne, deocamdată, un mister dar care stă la baza situaţiei actuale.

Dacă cei abilitaţi ar investiga şi face publice cheltuielile făcute de CAS sau de conducerile instituţiilor de sănătate probabil ca întreaga Românie ar suferi un şoc. Risipa făcută de cei care gestionează banii sănătăţii se vede în somptuoasele sedii ale Caselor de Asigurări de Sănătate, în notele de plata decontate fără discernământ (dar preferenţial), în subfinanţarea cronică a sistemului.

Aşa s-a ajuns ca o pereche de papuci oferită bolnavului să coste cât o pereche de pantofi de sport sau o noptieră să echivaleze cu preţul unei garnituri de mobilă pentru o locuinţă. Dacă aceste derapaje s-ar înregistra în sistemul privat probabil că nimeni nu ar avea ce să comenteze, dar ele sunt prezente în sistemul public.

 A cui este vina că s-au demarat faraonice proiecte de construcţie a unor spitale publice fără a se putea asigura finanţarea acestora? Cine este responsabil de aparatura achiziţionată înainte de finalizarea lucrărilor şi care se depreciază fizic şi moral prin depozite? Cine răspunde de migraţia personalului sanitar din zona publică spre cea privată internă şi externă? Nimeni şi fiecare dintre noi.

Daca am avea puterea şi posibilitatea legală de a renunţa la plata serviciilor publice de sănătate, probabil că guvernanţii ar trebui să găsească soluţii. Numai că, soluţiile vor fi, mai mult ca sigur, similare cu cele avansate în acest moment: majorarea cotei de contribuţia la sănătate, desfiinţarea Caselor Judeţene de Sănătate, inventarea de noi taxe similare cu cea auto menită să colecteze sumele necesare sănătăţii sub o altă mască fiscală.

De altfel, decizia Ministerului Sănătăţii de a reorganiza sistemul Caselor de Asigurări de Sănătate prin desfiinţarea celor judeţene şi înfiinţarea celor regionale este o modalitate mascată de a-şi recunoaşte incapacitatea de a gestiona criza. Banii vor fi aceiaşi numai că accesul la aceştia va fi mult mai dificil. În condiţiile în care listele de aşteptare pentru plata serviciilor prestate la nivelul fiecărei CJAS este imensă, centralizarea acestora la nivel regional va complica şi mai mult situaţia.

Asta va face ca şi mai multe unităţi sanitare şi medici să renunţe la contractele avute cu actualele CJAS, renunţare care va fi în detrimentul fiecăruia dintre noi. De altfel, anunţurile prin care bolnavii sunt înştiinţaţi că respectivul medic nu mai colaborează cu CJAS sunt din ce în ce mai multe, ceea ce face ca bolnavii să se reorienteze şi să ia cu asalt serviciile publice de sănătate. Cum însă acolo se lovesc de incapacitatea tehnică şi de lipsa cronică de personal sunt nevoiţi să bage mâna în buzunar şi să revină către cel privat.

Din păcate, în acest ritm, reforma sistemului de sănătate care ar trebui să se bazeze pe colaborarea dintre sistemul public şi cel privat de finanţare este sortită eşecului. Oriunde în lume cei care îşi permit pot opta şi pentru o asigurare de sănătate privată care le permite accesarea facilă a serviciilor de sănătate atât în zona privată, cât şi în cea publică.

 Decontarea serviciilor se face de către asigurator din sumele încasate numai că plata implică un control strict al costurilor şi al serviciilor prestate către bolnav, ceea în România este o utopie.

Într-o astfel de situaţie spitalizarea (aşa numitele condiţii hoteliere) nu vor mai putea fi tarifate la nivel de 5 stele, alimentele şi medicamentele nu vor mai fi procurate de bolnavi, iar personalul sanitar nu va mai apela la mila publică pentru a supravieţui.

Şi pentru a îndepărta orice temere, cei care nu-şi permit plata unor asigurări de sănătate privată – situaţie existentă oriunde în lume – vor fi trataţi exclusiv în sistemul public de sănătate în baza unui pachet minimal de servicii, dar suficient de generos pentru a permite soluţionarea respectivelor cazuri.

Fără a avea pretenţia sau posibilitatea de a epuiza subiectul nu putem, în final, decât să lansăm câteva întrebări retorice: Şi, totuşi, de ce plătim contribuţia pentru sănătate? A calculat cineva impactul economic al majorării contribuţiei asupra pieţei muncii din România? Mai are vreo şansă bolnavul român?

 Dănuţ Dudu

 

loading...
Citește și
1 Comentariu
  1. Dani spune

    Rusine celor care au fost la putere pana acum si nu au facut nimic pe termen lung,au cumparat aparatura scumpa si zace degeaba in prezent.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.