Turul Flandrei, un bătrân, centenar, iubit de ai săi

0

Turul Flandrei, care sărbătoreşte duminică 100 de ani, suscită un interes total în rândul unei populaţii care se recunoaşte în această cursă dură şi neînduplecată, devenită unul dintre monumentele sportului ciclist.

Origini: Când a creat „Ronde van Vlaanderen”, cu un an înaintea Marelui Război, tânărul jurnalist Karel Steyaert a încercat, în primul rând, să deschidă calea spre performanţă pentru compatrioţii săi. Se săturase să-i vadă pe rutierii flamanzi bătuţi mereu în Paris-Roubaix, pe un traseu comparabil în epocă cu drumurile pavate belgiene. Un secol mai târziu, poporul flamand se adună cu o fervoare aproape mistică în jurul Ronde (tur, în neerlandeză). Înainte sau după dejunul familial, toată lumea merge pe marginea drumului, pentru a vedea trecerea cursei, într-o atmosferă festivă cu miros de heringi, cartofi prăjiţi şi cârnaţi. Ronde, element identitar puternic, pe care naţionaliştii încearcă să şi-l însuşească exclusiv, este unic. Nici Al doilea război mondial nu l-a oprit.

Decorul: Vântul Mării Nordului cheamă ploaia, ceţurile frânează alergătorii, iar nenumăratele schimbări de direcţie îi năucesc pe neofiţi. În acest colţ de Europă, printre cele mai populate ale continentului, cunoaşterea terenului, drumurile cimentate şi câteva porţiuni pavate au o importanţă sensibil mai mare decât în alte părţi. De ştiut: „ţara plată” (Le plat pays, din cântecele lui Brel) nu există cu adevărat. Nici „munţii” nu sunt munţi de-adevăratelea. Zona de „coline”, unde se joacă de fapt cursa, nu este decât o succesiune de urcuşuri abrupte şi scurte (un fel de măguri de pe la Câmpulung Muscel), pe care rutierii le atacă din sprint, cel mai adesea în forţă. Apoi, mereu este vreme să încerci să recuperezi, pentru a reveni în aceeaşi manieră, lansat, câţiva kilometri mai departe.

Avantajul terenului: Sub acest cer adesea „atât de jos, încât un canal se rătăceşte”, cum cânta acelaşi Jacques Brel, străinii au dificultăţi să se impună (28 de succese, în 96 de ediţii). Plutonul s-a mondializat, dar belgienii, flamanzii mai precis, continuă să facă legea. În ultimii 8 ani, ei nu au cedat victoria decât de 2 ori (Ballan, italianul, în 2007, elveţianul Cancellara, în 2010). În istoria „Ronde van Vlaanderen”, după succesul elveţianului Henry Suter în 1923, a fost nevoie să vină anul 1949 pentru ca un ne-belgian, Fiorenzo Magni („Leul Flandrei”), să ajungă să câştige. Italianul, decedat anul trecut, la 91 de ani, a reuşit formidabila ispravă de 3 ori la rând. Nimeni nu l-a egalat de atunci, cu toate că alţi 4 alergători (Buysse, Leman, Museeuw, Boonen) împart cu el recordul de 3 victorii.

Duritatea cursei: Pe vremea sa, Bernard Hinault, luptător exemplar în alte locuri, nu a încercat niciodată să atace această cursă de asprime şi bătută de vânturi. Francezul şi-a clamat sus şi tare dezgustul şi, când a fost nevoit să figureze la start, şi-a limitat traseul pentru turul marii pieţe din Sint-Niklaas. Din 1998, startul este dat de la Bruges, la picioarele monumentalului „beffroi” (turn de lemn pe roţi, cu care se atacau cetăţile asediate în Evul Mediu). După care începe o cursă în mijlocul naturii interzisă celor slabi de înger, dar şi neobişnuiţi cu cursele în circuit, în jurul clopotelor anunţând sprintului, unde înveţi să vireză, să de bagi în adversari, să te schimbi tot timpul poziţia în pluton pentru a te feri de vânt, mereu venind din altă direcţie. Până la Audenarde, în inima zonei măgurilor, unde organizatorii au pus, de anul trecut, linia de sosire. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.