Amara lecţie cipriotă

0

 Soluţia finală găsită pentru rezolvarea crizei cipriote este menită mai curând să devoaleze incapacitatea liderilor europeni de a controla criza decât să rezolve situaţia cipriotă. Din păcate, experimental Cipru creează un precedent periculos în urma căruia există şansa reală ca fiecare dintre cetăţenii europeni să cotizeze involuntar la planurile de salvare financiară, lansate de la Bruxelles. În acelaşi timp, sunt din ce în ce mai mulţi cei care vor profita de pe urma compromisului cipriot şi care pot destabiliza până la disoluţie stabilitatea zonei euro şi credibilitatea monedei unice.

 

Dănuţ Dudu

 

  • “Europa? Ce număr de telefon are?”

Cipru: o economie minusculă pentru zona euro şi care nu contează mai mult decât o companie listată pe una din bursele europene. Numai că insula este de interes pentru diplomaţie mai ales datorită zonei sale turce şi, mai ales, datorită poziţiei sale geo strategice. Asta face că interesele foştilor “stăpâni” (Marea Britanie şi Turcia) să se intersecteze cu cele europene şi ruse.

Miza controlului acestei micuţe insuliţe ţine atât de imensele zăcăminte de gaz descoperite în largul apelor cipriote cât şi de poziţionarea sa în raport cu Orientul Mijlociu (în special cu Siria).

Datorită acestei conjuncturi, toţi cei interesaţi de acest cap de pod au trăit cu convingerea că problemele economice ale insulei sunt sub control şi nimic rău nu se poate întâmpla.

Iată însă că cererea Ciprului de ajutor financiar internaţional a luat pe toată lumea prin surprindere şi a relevat, în primul rând, erorile construcţiei zonei euro şi slăbiciunea monedei unice.

Reformele adoptate şi cele care urmează pentru a calma situaţia vor putea ameliora funcţionarea pe viitor a Uniunii Europene? Sau se vor dovedi un fiasco aşa cum este şi planul de salvare impus de troika europeană care şi-a călcat în picioare propriile principii economice şi juridice?

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări ar trebui mai întâi să vedem cine conduce de facto destinele Uniunii?

Pe 16 martie, ciprioţii aflau din presă că băncile lor au fost salvate printr-un plan care prevedea impozitarea depozitelor existente în aceste bănci cu valori cuprinse între 6,75% şi 9,9%. Decizia fusese luată, la Bruxelles, după o noapte de negocieri a miniştrilor de finanţe europeni cu reprezentanţii ciprioţi şi spre stupefacţia generală nu era asumată de nimeni. Cine a decis asta?

Europa a uitat pe promisiunea de a proteja depozitele bancare mai mici de 100.00 euro? Este posibil ca experimentul Cipru să fie extins la nivel european?

O sumă de întrebări la care nimeni de la Bruxelles nu a dorit să dea un răspuns. Nimeni nu a explicitat cum s-a ajuns la această variantă, nimeni nu a oferit garanţii deponenţilor din băncile cipriote că aici se termină totul, nimeni nu a explicitat europenilor care sunt riscurile acestui plan de salvare.

Totul dădea impresia că zona euro este în derivă şi îşi merită ironia lansată încă din 1973 de Henry Kissinger care spunea: “Europa? Ce număr de telefon are?”

 

  •  Să fie oare Europa condamnată să se vadă depăşită de evenimente?

Abia după ce Rusia şi-a asumat rolul de salvator, avansând ideea de a finanţa Ciprul în schimbul accesului la rezervele de gaz din apele teritoriale, preşedintele olandez al Eurogrupului, Jeroen Dijsselbloem, îşi făcea “mea culpa” în faţa Parlamentului European recunoscând că “nu am împiedicat taxarea micilor depozite pentru că era un compromis” (?).

Mai mult, acesta a scuzat penibil şi pueril lipsa de comunicare cu partea rusă prin faptul că oră târzie de finalizare a reuniunii miniştrilor de finanţe în care a fost adoptată decizia de taxare a depozitelor l-a împiedicat să comunice Kremlinului rezoluţia finală.

În culise, însă, se vorbeşte că preşedintele cipriot a dorit să taxeze micile depozite pentru a proteja depozitele oligarhilor ruşi a căror pierderi sunt estimate la aproximativ 20 de miliarde euro. (Această speculaţie nu a fost încă dezminţită oficial de preşedinţia cipriotă).

Modul în care a fost soluţionată, pentru moment, criza cipriotă a ridicat o întrebare foarte simplă: Există realmente un şef al Europei? Mulţi comentatori (şi nu numai) consideră că liderul incontestabil al zonei euro este Germania dar, dacă este aşa, ce se întâmplă cu independenţa celorlalte state membre şi mai ales, cu implicarea directă a liderilor europeni în politica internă a unei ţări?

Ce se va întâmpla din acest moment? Nu mare lucru! Europa are un preşedinte al Comisiei, un preşedinte al Consiliului, un preşedinte al Eurogrupului (consiliul miniştrilor de finanţe europeni), un preşedinte al Băncii Centrale, şefi de state puternice, dar nici un pic de unitate politică.

Deciziile comune sunt bine argumentate, dar conducerea Uniunii nu poate aplica rapid deciziile luate indiferent de urgenţa acestora. Este cu adevărat o problemă a cărei gravitate a fost semnalată încă de la precedentele planuri de salvare a altor state europene, dar care a devenit cronică în cazul Ciprului.

Situaţia din Cipru era cunoscută de mult timp, dar nimeni nu a intrat în alertă până când aceasta nu a explodat. Şi când, s-a întâmplat, soluţiile găsite au nemulţumit pe toate lumea şi au subliniat, încă odată, incapacitatea liderilor europeni de a gestiona criza.

Este suficient să ne gândim că, în iunie 2012, când Cipru solicita ajutorul financiar, singura reacţie a Uniunii a fost constituirea unei comisii care să studieze problema. În mod ironic, în acel moment, Cipru prelua pentru o perioadă de 6 luni preşedenţia Uniunii Europene.

De ce au fost nevoie de 9 luni pentru a avea primele reacţii în această problemă? Singurul răspuns posibil ţine de voinţa politică. Preşedintele cipriot de la acea vreme, comunistul Dimitris Christofias s-a opus vehement la orice soluţii propuse, nedorind să piardă capital politic la numai şase luni de la alegerile prezidenţiale.

Este logic că formaţiunea sa politică a repudiat măsurile liberale ce asezonează un program de austeritate şi a preferat să se reorienteze către Moscova solicitând ajutorul acesteia. Între timp, echipa lui Olli Rehn, comisarul european al afacerilor externe era prea ocupată cu chestiunea greacă pentru a mai avea timp şi de Cipru. Tergiversarea problemei însă nu a însemnat şi rezolvarea acesteia şi asta se vede acum.

 

  •  Ce se va schimba?

În domeniul financiar, Europa va dispune de o nouă metodă de salvare testată în Cipru: participarea directă a cetăţenilor unei ţări la finanţarea propriului program de salvare financiară.

Chiar dacă la nivelul Uniunii există un Comitet European al riscurilor sistemice (aflat în subordinea preşedintelui BCE) şi care ar trebui să identifice statele sau sistemele bancare care nu se încadrează în baremele acceptate de comunitatea europeană, acesta pare a nu funcţiona (a se vedea cazul Irlandei, Greciei, Ciprului).

Dacă preşedintele cipriot Nikos Anastasiadis a decis impozitarea depozitelor bancare ce depăşesc 100.000 euro, decizia nu vizează protecţia capitalurilor acumulate în băncile cipriote de către ruşi sau mafia europeană, ci salvarea economiei cipriote.

În condiţiile în care 40% din activitatea din Cipru depinde de sistemul bancar ce se va întâmpla în eventualitatea în care capitalurile străine vor părăsi insula?

Greu de spus dar, în actualele condiţii, şansele de a se întâmpla acest lucru sunt foarte mari. În ciuda opoziţiei în creştere a populaţiei cipriote bulversate de decizia comună a conducerii insulei şi a Eurogrupului, răul a fost făcut.

Chiar dacă Cipru acum arată cu degetul către Luxemburg sau Malta care se află într-o situaţie similară, liderii europeni sunt surzi la aceste avertismente şi pun o singură întrebare: “Câte din capitalurile ruse s-au retras la Londra sau la Viena?”. O ipocrizie care merge şi mai departe prin blocarea accesului Bulgariei şi României în spaţiul Schengen pe motiv că s-a “dovedit” că aceste state încalcă strictele reguli europene referitoare la spălarea banilor.

Întrebarea firească este cine are de câştigat de pe urma turbulenţelor de pe pieţele financiare europene? IIF – o instituţie de lobby bancar extrem de influentă şi care reprezintă principalele bănci ale planetei – este acuzată că doreşte cu orice preţ să declanşeze, profitând de situaţia din Cipru, o panică bancară internaţională.

Cum IIF îşi are sediul al Washinghton, acuzele respective fac trimitere directă la autorităţile americane care ar avea numai de câştigat de pe urma unei astfel de panici. Cu atât mai mult cu cât raportul celor de IIF subliniază faptul că soluţia găsită în cazul Ciprului va obliga ţara să aibă nevoie de noi împrumuturi, care înseamnă apelarea la lobbyul bancar european şi, în special, la banca Goldman Sachs. (să ne reamintim că Goldman Sachs a fost deja implicată într-un scandal legat de subevaluarea datoriei suverane a Greciei care a reuşit, în baza raportului băncii, să găsească noi surse de finanţare a deficitului bugetar).

Pe de altă parte, potrivit estimărilor celor de la IIF, creditorii care fac parte din troika europeană sunt totodată şi principalii deţinători ai datoriei cipriote, ceea ce le conferă un statut preferenţial în caz de faliment.

Asta se traduce, în accepţiunea celor de la IIF, printr-o reorientare a potenţialilor deponenţi către băncile americane sau acceptarea de către Cipru a finanţării oferite de Rusia sau alţi potenţiali parteneri interesaţi de zăcăminte de gaz cipriote. Oricum ar fi, subliniază cei de la IIF, un nou plan de salvare va fi necesar cât de curând.

 

Dănuţ Dudu

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.