Un corp ruinat nu înseamnă o persoană ruinată

1

A trăi înseamnă a avea oportunităţi, a le crea şi a profita de ele. Pentru mine a fost visul olimpic. Asta mă definea. Era paradisul meu, povesteşte Janine Shepherd pe Ted.com.

Practicam schi fond şi făceam parte din echipa de schi a Australiei. Ne pregăteam pentru Olimpiada de Iarnă şi eram pe bicicletă, la antrenament cu colegii de echipă. Mergeam în sus în spectaculoşii Munţi Albaştri la vest de Sydney, era o zi perfectă de toamnă: soare, mirosul de eucalipt şi un vis. Viaţa era frumoasă.

Eram pe biciclete de circa cinci ore şi jumătate când am ajuns la porţiunea de traseu care îmi plăcea mie, la dealuri, ador dealurile. M-am ridicat în şa şi am început să pedalez, înspirând aerul rece de munte, simţeam cum îmi ardea plămânii şi priveam în sus la soarele care-mi strălucea în faţă.

Apoi s-a întunecat totul. Unde eram? Ce s-a întâmplat? Corpul mi se mistuia de durere.

Am fost lovită de un TIR ce gonea, cu doar 10 minute înainte de încheierea turei de bicicletă. Am fost luată prin aer de la locul accidentului de un elicopter de salvare şi dusă la un spital mare din Sydney. Aveam leziuni grave care-mi periclitau viaţa. Mi-am rupt gâtul şi spatele în şase locuri. Mi-am rupt cinci coaste pe partea stângă. Mi-am rupt mâna dreaptă. Mi-am rupt clavicula. Mi-am rupt nişte oase ale piciorului.

Toată partea dreaptă mi-a fost spintecată, umplută cu pietriş. Capul îmi era sfârtecat pe frunte, dat pe spate şi se vedea osul dedesubt. Am avut traumatism cranian. Am avut traumatisme interne. Am pierdut foarte mult sânge. Am pierdut vreo cinci litri de sânge, ceea ce e practic tot sângele dintr-un corp ca al meu. Când a sosit elicopterul la spitalul Prince Henry din Sydney, tensiunea mea era 40, aproape nulă. Chiar că am avut o zi proastă.

Timp de 10 zile, am pendulat între două dimensiuni. Eram conştientă că sunt în corp, dar şi că sunt în afara lui, altundeva, privind de sus ca şi cum toate se întâmplau altcuiva. De ce-aş dori să mă întorc într-un corp atât de traumatizat?

Dar o voce îmi tot şoptea: „Haide, rămâi cu mine.”

„Nu. E prea greu.”

„Haide. E şansa noastră.”

„Nu. Acest corp e praf. Nu mă mai poate servi.”

„Haide. Rămâi cu mine. Ne descurcăm. Ne descurcăm împreună”

Eram la răscruce. Ştiam că dacă nu mă întorc în corp, va trebui să părăsesc această lume definitiv. Pentru mine, era lupta vieţii. După 10 zile, m-am decis să mă întorc în corp şi hemoragia internă s-a oprit.

Următoarea întrebare era dacă voi mai putea umbla, pentru că eram paralizată de la mijloc în jos. I-au spus părinţilor că fractura gâtului era rezolvată, dar coloana era complet distrusă. Vertebra L1 era ca şi cum ai scăpat o arahidă şi ai călcat pe ea, sfărâmată în mii de bucăţi. Trebuia operată. Au făcut asta. M-au pus pe masă. M-au tăiat literalmente în două. Am o cicatrice care îmi parcurge tot corpul. Au scos cât au putut din bucăţile de os rupte care erau în şira spinării.

Mi-au extras două dintre coastele rupte şi mi-au reconstituit spatele, vertebra L1, au scos o altă coastă ruptă şi au unit T12, L1 şi L2. Apoi m-au cusut la loc. Le-a luat o oră să mă coasă. M-am trezit la terapie intensivă şi medicii erau exaltaţi pentru că operaţia a reuşit, căci, în acea fază, puteam să-mi mişc un pic degetul mare de la picior. Şi mi-am zis: „Fain, merg la Olimpiadă!” Nu înţelegeam. Astfel de lucruri se întâmplă altora, cu siguranţă nu mie.

Dar doctoriţa a venit şi mi-a spus: „Janine, operaţia a reuşit, am scos toate oasele din măduvă pe care le-am putut, dar afecţiunea e permanentă. Sunt afectaţi nervii sistemului nervos central pentru care nu există cură.
Eşti ceea ce numim parţial paraplegică şi vei avea toate simptomele aferente. Nu-ţi simţi corpul de la mijloc în jos, cel mult 10-20% s-ar putea reface. Vei avea traumatisme interne tot restul vieţii. Va trebui să foloseşti cateter tot restul vieţii. Dacă vei putea merge din nou, vei avea nevoie de etrier şi cadru.” Şi a mai spus: „Janine, va trebui să-ţi regândeşti întreaga viaţă pentru că nu vei mai putea face niciodată ce făceai înainte.”

Încercam să înţeleg ce vroia să zică. Eram sportivă. Era tot ce ştiam. Doar asta făcusem. Dacă nu mai puteam face asta, ce altceva puteam face? Îmi puneam întrebarea, dacă nu mai puteam face asta, cine mai eram?

M-au trecut de la terapie intensivă la o secţie de urgenţe neurologice. Stăteam întinsă pe un pat ortopedic subţire şi tare. Nu-mi puteam mişca piciorele. Aveam ciorapi strânşi pentru a împiedica formarea de cheaguri. O mână îmi era în ghips, cealaltă cu perfuzii. Aveam o atelă la gât şi săculeţi cu nisip de ambele părţi ale capului şi puteam privi printr-o oglindă aşezată deasupra capului.

Eram pe secţie cu alte cinci persoane şi uimitor, dat fiind că toţi eram paralizaţi într-o secţie neuro, nu ştiam cum arătau ceilalţi. Ce-i atât de extraordinar în asta? De câte ori vi s-a întâmplat să vă împrieteniţi fără prejudecăţi, bazându-vă absolut pe spirit? Acolo nu se purtau conversaţii superficiale, ne împărtăşeam cele mai intime gânduri, fricile şi speranţele pentru viaţa de după spital.

Îmi amintesc, într-o noapte a intrat un asistent, Jonathan, cu un mănunchi de paie de plastic. A pus o grămadă în faţa noastră şi a zis: „Puneţi-le cap-la-cap.” Nu prea aveam ce face la secţie, aşa că am ascultat. Şi când am terminat, a dat o tură tăcut şi a unit toate paiele până ce au înconjurat toată secţia: „OK, acum fiecare să-şi ţină paiele.” Şi am făcut asta, iar el a zis: „Perfect. Acum suntem conectaţi cu toţii.” Şi cum făceam asta şi respiram ca o singură finţă, ştiam că nu suntem singuri în această călătorie.

Chiar zăcând paralizată în secţie, au fost momente de incredibilă profunzime şi bogăţie, de autenticitate şi conectare pe care nu le-am mai avut niciodată. Şi am ştiut fiecare că atunci când vom părăsi secţia neuro nu vom mai fi aceleaşi persoane.

După şase luni, a sosit momentul plecării acasă. Îmi amintesc, tata m-a împins afară în scaunul cu rotile, fiind cu tot corpul în ghips şi cum am simţit soarele pe faţă pentru prima dată. Am absorbit căldura gândindu-mă cum am putut să consider asta ca un dar de la sine înţeles?

Mă simţeam atât de recunoscătoare că sunt în viaţă. Dar înainte de a părăsi spitalul, asistentul-şef mi-a spus: „Janine, vreau să fii pregătită pentru că ajunsă acasă ţi se va întâmpla ceva.” Am întrebat: „Ce?” Şi ea a zis: „Vei fi deprimată.” Iar eu am zis: „Nu eu, nu Janina Maşina” – era porecla mea. A spus: „Ba da, pentru că, vezi tu, se întâmplă cu toată lumea. La secţia neuro e normal. Eşti într-un scaun cu rotile. E normal. Dar vei merge acasă şi-ţi vei da seama că viaţa e total diferită.”

Am ajuns acasă şi s-a întâmplat ceva. Mi-am dat seama că Sora Sam a avut dreptate. Am intrat în depresie. Eram în scaun cu rotile. Nu simţeam nimic de la mijloc în jos, eram cu perfuzii. Nu puteam umbla. Am slăbit foarte mult în spital, aveam doar 35 de kg. Şi vroiam să renunţ. Tot ce vroiam era să-mi pun pantofii de sport şi să fug pe uşă. Îmi doream viaţa de dinainte, corpul de dinainte.

Mi-o amintesc pe mama stând la căpătâiul meu, zicând: „Mă întreb dacă viaţa va fi vreodată bună din nou.”

Şi mă gândeam: „Cum ar putea fi? Am pierdut tot ce preţuiam, toate ţelurile. S-au dus pe apa sâmbetei.” Mă întrebăm: „De ce eu? De ce tocmai eu?”

Apoi îmi aminteam de prietenii care încă erau la secţia neuro, în special de Maria. Maria a suferit un accident rutier şi s-a trezit, la 16 ani, de ziua ei de naştere, că era tetraplegică, nu se putea mişca de la gât în jos, avea corzile vocale afectate şi nu putea vorbi.

Mi s-a spus: „Te vom muta lângă ea, credem că-i va face bine.” Eram îngrijorată. Nu ştiam cum voi reacţiona lăngă ea. Ştiam că va fi greu, dar de fapt a fost o binecuvântare pentru că Maria zâmbea tot timpul. Era tot timpul fericită şi chiar şi când a început din nou să vorbească, deşi greu de înţeles, nu s-a plâns niciodată, nici măcar o dată. Şi mă întrebam, cum de a găsit acel nivel de acceptare proprie.

Mi-am dat seama că asta nu era doar viaţa mea. Era viaţa în sine. Nu era doar durerea mea. Era durerea tuturor. Şi atunci am ştiut, exact ca înainte, că pot să aleg. Pot să mă lupt cu asta sau pot să las să treacă şi să-mi accept nu doar corpul, ci şi circumstanţele vieţii mele. Şi nu mă mai întrebam: „De ce eu?” Am început să mă întreb: „De ce nu eu?” Şi m-am gândit că, poate, fiind pe fundul prăpastiei, e, de fapt, punctul perfect de plecare.

Înainte, niciodată nu m-am considerat o persoană creativă. Eram sportivă. Trupul îmi era un mecanism. Dar acum eram pe cale de a mă apuca de cel mai creativ proiect pe care l-am putea face fiecare vreodată: acela de a reface o viaţă.

Deşi nu aveam absolut nicio idee despre ce voi face, din această incertitudine venea un simţ al libertăţii. Nu mai trebuia să bătătoresc o anumită cale. Eram liberă să explorez infinitele posibilităţi ale vieţii. Această conştientizare urma să-mi schimbe viaţa.

Acasă, în scaunul cu rotile şi cu corpul în ghips, un avion a zburat deasupra, am privit în sus şi mi-am zis: „Asta e! Nu pot merge, dar aş putea foarte bine zbura.” Am spus: „Mamă, voi învăţa să zbor.” A zis: „Asta da, dragă.” Am spus: „Dă-mi paginile aurii.” Mi-a dat cartea de telefon, am sunat la şcoala de pilotaj, m-am programat zicând că aş veni pentru un zbor. M-au întrebat: „Ştii când vrei să vii?” Am zis: „Trebuie să vorbesc cu un prieten să mă aducă, eu nu pot conduce. De fapt nu pot nici să merg. E vreo problemă?”

M-am programat şi, la câteva săptămâni, prietenul meu, Chris, şi mama m-au dus la aeroport, toate cele 35 de kg ale mele băgate în ghips şi totul pus într-o salopetă largă.  Vă pot spune, nu arătam ca un candidat ideal la obţinerea unui permis de pilotaj.  Mă ţineam de tejghea pentru că nu puteam sta în picioare. Şi am spus: „Bună, am venit pentru o lecţie de pilotaj.” S-au uitat unul la altul şi au dispărut în grabă să tragă la sorţi.

„E a ta.” „Nu, nu, o iei tu.” În cele din urmă a apărut un tip. Şi a zis: „Bună, sunt Andrew şi vom zbura împreună.” Am spus: „Perfect.” M-au dus jos, m-au dus pe pistă unde era un avion roşu cu alb şi albastru. Era frumos. M-au ridicat în carlingă. A trebuit să mă împingă pe aripă ca să mă pună în carlingă. M-au pus să stau jos. Erau butoane şi cadrane peste tot.

Spun: „Uau, cum de ştii pentru ce sunt toate aceste butoane şi cadrane?” Andrew, instructorul, a venit în faţă şi a pornit motorul. Spuse: „Ai vrea să încerci să conduci tu la sol?” Asta e când îţi foloseşti picioarele pentru a acţiona pedalele, pentru a controla avionul la sol. Am spus: „Nu, nu pot să-mi folosesc picioarele.” Şi el: „Oh.” Am spus: „Dar pot să-mi folosesc mâinile.” El a spus: „OK.”

Aşa că el i-a dat drumul, a apăsat pedala. Şi cum ne desprindeam de pistă şi roţile se pliau înăuntru şi ne ridicam în aer, am experimentat un incredibil sentiment de libertate. Andrew mi-a spus, cum zburam peste zona de antrenament: „Vezi acel munte?” Am spus: „Da.” „Vei prelua controlul şi vei zbura spre acel munte.” M-am uitat încolo şi mi-am dat seama că arăta spre Munţii Albaştri, acolo unde a început călătoria. Am preluat controlul şi zburam.

Eram departe, departe de secţia neuro şi în acel moment am ştiut că voi fi pilot. Nu-mi puteam imagina cum voi trece de examenul medical. Dar îmi voi bate capul cu asta mai încolo, căci acum aveam un vis. Am mers acasă, mi-am luat o schemă de cursuri, aveam un plan. Am exersat mersul cât am putut: de la a fi ţinută de două persoane, la o persoană, la a umbla ţinându-mă de mobilă, dacă nu era prea departe. Apoi am progresat mult şi am putut umbla prin toată casa ţinându-mă de pereţi, aşa, iar mama zicea că umbla mereu în urma mea să şteargă amprentele.  Cel puţin ştia tot timpul unde eram.

În timp ce doctorii continuau să mă opereze şi să îmi refacă trupul, eu studiam teoria şi, în cele din urmă, uimitor, am trecut examenul medical pentru piloţi, ceea ce mi-a dat undă verde pentru a zbura. Mi-am petrecut fiecare moment disponibil la şcoala de pilotaj, mult în afara zonei mele de confort, cu toţi acei tineri care voiau să fie piloţi la Quantas, şi eu şontâc-şontâc mai întâi în corsetul de ghips, apoi cadrul de oţel, salopeta largă, punga de medicamente, sonda şi şchiopătatul. Se uitau la mine şi-şi ziceau: „Oh, pe cine vrea să păcălească? Niciodată nu va reuşi.” Uneori şi eu gândeam aşa. Dar asta nu mai conta pentru că acum mă ardea ceva pe dinăuntru, ceva ce compensa pe departe toate necazurile.

Fixam ţelurile pe termen scurt, ceea ce mă ţinea pe direcţie. În cele din urmă mi-am luat permisul de pilot particular, am pilotat şi mi-am dus prietenii prin toată Australia. Am învăţat să pilotez un avion cu două motoare şi mi-am luat calificativul pentru motoare duble.

Am învăţat să pilotez şi pe vreme rea şi mi-am luat calificativul pentru instrumente. Apoi mi-am luat permisul de pilot comercial. Apoi mi-am dat licenţa de instructor. Şi mă aflam din nou la şcoala unde m-au dus pentru primul zbor, învăţându-i pe alţii cum să zboare, la nici 18 luni după ce părăsisem secţia neuro.

Apoi mi-am zis: „De ce să mă opresc aici? De ce să nu învăţ să zbor cu capul în jos?” Şi am făcut şi asta, am învăţat să zbor cu capul în jos şi m-am făcut instructor de zbor acrobatic. Dar mama şi tata? Ei nu şi-au revenit niciodată. Dar eu ştiam cu siguranţă că în pofida faptului că sunt limitată fizic, spiritul îmi este de neoprit.

Filozoful Lao Tse a spus odată: „Când vei renunţa la ceea ce eşti, vei deveni ceea ce ai putea fi.” Acum ştiu că doar după ce am renunţat la ceea ce credeam că sunt, am putut să-mi făuresc o viaţă cu totul nouă. Doar după ce am renunţat la viaţa pe care credeam că trebuie să o am, am putut să-mi îmbrăţişez viaţa care mă aştepta.

Acum ştiu că adevărata mea forţă n-a venit niciodată din trup şi, cu toate că aptitudinile fizice mi s-au diminuat dramatic, ceea ce sunt de neschimbat. Lumina de pilotaj din mine e aceeaşi lumină, la fel este în fiecare din noi în parte.

Ştiu că nu sunt corpul meu şi ştiu că nici voi nu sunteţi al vostru. Şi că nu mai contează cum arăţi, de unde vii sau cu ce te ocupi. Tot ce contează e să continuăm să întreţinem flacăra umanităţii trăindu-ne viaţa ca expresie fundamental creativă a ceea ce suntem cu adevărat.

Pentru că suntem conectaţi cu toţii prin milioane şi milioane de paie şi e timpul să ni le reunim şi să perseverăm. Şi începând să ne mişcăm spre beatitudinea colectivă, a sosit momentul să trecem de la a pune accentul pe fizic la îmbrăţişarea virtuţiilor inimii.

loading...
Citește și
1 Comentariu
  1. Iulia spune

    Ma bucur mult sa citesc in paginile voastre despre acest minunat model de depasire a propriilor limitari, ce tin mai mult de minte, decat de corp. Felicitari 🙂

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.