De 125 de ani, din turnul Patriarhiei bate clopotul cel mare

0

De 125 de ani, din turnul Patriarhiei bate, la sărbătorile importante, clopotul cel mare, care cântăreşte mai mult de opt tone şi datează din vremea mitropolitului primat Iosif Gheorghian.

Este singurul, dintre cele cinci clopote, care a fost păstrat, după ce a fost curăţat cu minuţiozitate pentru a i se reda sonorizarea iniţială, a fost reechilibrat şi dotat cu o nouă roată, un nou motor şi un lanţ de acţionare de 12 poli, după cum a declarat, părintele Florin Şerbănescu, consilier patriarhal.

Alte patru clopote au fost înlocuite, în anul 2008, la inţiativa Patriarhului Daniel.

„Când se aude clopotul mare înseamnă că este un eveniment foarte important care se întâmplă pe Dealul Patriarhiei”, povesteşte preotul Şerbănescu.

Clopotul, cel mai mare din ţară la acea dată, a fost turnat din două clopote vechi, unul mic, din 1693, făcut în timpul mitropolitului Teodosie, care „îmbătrânise”, fiind aproape contemporan cu mănăstirea lui Constantin Vodă Şerban, târnosită în 1658, şi altul mare, realizat pe vremea mitropolitului Grigorie IV Dascălul, în 1829, care se spărsese în 1834 şi zăcea nefolosit în curtea Mitropoliei, precum şi din bronzul unor tunuri turceşti, a explicat preotul Florin Şerbănescu.

Acest clopot a fost turnat în fabrica lui Franz Walser din Budapesta, preţul lucrării fiind plătit în rate, cu bani adunaţi din eparhie, prin liste de subscripţie. Materialul pregătit pentru turnare a fost trimis la Budapesta în 1887 şi în martie 1888 clopotul a fost gata. Înalt de 3,41 metri şi având 1,96 metri la diametrul bazei, el cântăreşte 8.142 kg, iar cu limba şi jugul-balansier de deasupra 9.700 kg, deci aproape zece tone.

În actul de predare al fabricii producătoare se menţionează: „Clopotul are tonul FA grav şi e plăcut la auz, cum nu este altul”.

Pe lângă timbrul sonor, cald şi solemn, clopotul este frumos ornamentat cu un chenar alcătuit din îngeri, atât în partea de sus, cât şi în cea de jos. Pe laturi se văd, în relief, Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, precum şi stema României.

Clopotul are din turnare două inscripţii: pe o parte scrie „turnatu-s-a acest clopot al Mitropoliei Ungrovlahiei din un clopot mic al mitropolitului Teodosie din 1693, din altul mai mare al mitropolitului Grigorie din 1829 şi, cu ajutorul fondurilor adunate din subscriere publică, în zilele Regelui Carol I şi a Elisabetei Reginei, prin iniţiativa şi stăruinţa mitropolitului primat Iosif Gheorghian, spre lauda şi măreţia Atotputernicului Dumnezeu, protectorul şi sprijinitorul României şi al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale Române. Turnat de Frânt Walser, Budapesta şi Bucureşti”. Pe cealaltă parte scrie: „în zile de bucurie, la sărbători şi la sacrificiile voastre de mântuire, sunaţi trâmbiţele, ca ele să vă fie mântuire înaintea Dumnezeului vostru: ‘că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Numerii, X, 10)”.

Preotul Florin Şerbănescu a menţionat că acest clopot a fost transportat la Bucureşti cu şlepul, pe Dunăre până la Giurgiu, iar de acolo cu trenul la Gara Filaret. Urcat pe deal cu sănii de lemn trase de şase perechi de boi, clopotul a fost instalat pe un eşafodaj din traverse de fier, lângă clopotniţă. Nivelul superior al clopotniţei – lăcaşul clopotelor – căzuse la cutremurul din 1802.

În primăvara anului 1888, clopotul a fost sfinţit, fiind apoi tras „cu otgoane (frânghii) de opt bărbaţi puternici, de câteva ori pe zi”, după cum cereau rânduielile liturgice.

Cu prilejul lucrărilor de sistematizare a zonei, în 1931, Primăria a demontat clopotul de pe eşafodajul său şi l-a deplasat spre vale, în parc, lăsându-1 mult timp nefolosit, în văzul trecătorilor.

După ce a restaurat clopotniţa şi a rezidit nivelul superior, în 1958, Patriarhul Justinian a instalat în turn, pe un schelet metalic, clopotele Catedralei, inclusiv clopotul cel mare. Totodată, pentru a dispărea aspectul neplăcut şi greoi al trasului cu frânghii s-a montat o instalaţie electro-mecanică de acţionare.

***

În anul 2008, cu aprobarea şi binecuvântarea Patriarhului Daniel, patru dintre clopote, care au fost dăruite apoi Mănăstirii Cernica, au fost înlocuite cu unele noi, în urma amplelor lucrări de restaurare a Bisericii patriarhale. Noile clopote au fost turnate la celebra turnătorie Grassmayr din Austria. Ele sunt făcute dintr-un aliaj de bronz, cupru şi staniu şi sunt supravegheate de un computer cu receptor GPS, pentru a da o precizie atomică ceasului şi programării acţionării lor.

Pe clopote sunt încrustate chipul Patriarhului Daniel şi inscripţia „Binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al României, la 350 de ani de la sfinţirea Catedralei Mitropolitane şi Patriarhale din Bucureşti (1658 – 2008)”.

Clopotele noi au fost sfinţite de patriarhul BOR pe 1 octombrie 2008.

***

În Europa, clopotul a ajuns prin anul 600 d.H., adus din Cartagina în Italia de sud. Celţii, deseori călugări, au fost cei care au perfecţionat şi răspândit tehnica turnării clopotelor în bronz în Europa, începând cu Italia.

Se crede că episcopul Paulin de Nola a fost cel care a introdus folosirea clopotului în biserica creştină.

Clopotele, care pot fi de diferite mărimi, se toarnă de obicei din bronz, dar uneori sunt folosite şi alte materiale, cele mici fiind uneori realizate din sticlă sau ceramică.

Mărimea clopotului nu este neapărat într-o relaţie proporţională cu înălţimea sunetului produs, dar, ca principiu, dublarea greutăţii clopotului va face ca acesta să sune cu o terţă mare mai jos.

Clopotele au fost folosite în trecut pentru a anunţa război, incendii, ciumă sau pentru a anunţa victorii ori pace. Clopotele Catedralei mitropolitane, mai apoi patriarhale, au bătut în momente unice ale istoriei: la întronizările mitropoliţilor şi patriarhilor, dar şi la moartea acestora, la învestirea domnilor Ţării Româneşti sau atunci când ţara a fost cuprinsă de bucurie sau de tristeţe.

Pornindu-se de la exegeza Vechiului Testament, unde trâmbiţele chemau poporul la rugăciune, în tradiţia creştină clopotele au fost considerate simbol al vestirii Evangheliei, chemarea clopotelor fiind glasul lui Dumnezeu, prin care îşi adună Biserica sa din cele patru vânturi. Prin slujba de sfinţire, clopotele devin obiecte liturgice necesare cultului şi sunt scoase din rândul obiectelor de drept comun, intrând în categoria res sacrae, o stare din care nu mai pot fi scoase niciodată.(Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.