„O casă se construieşte din cărămizi” – interviu cu Oana Marinescu

0

Când vorbeşte despre proiectele la care lucrează, Oana Marinescu transmite un fel de entuziasm bine controlat. De exemplu, despre Festivalul „George Enescu“ de anul acesta – a cărui strategie de comunicare o coordonează prin firma sa, OMA Vision – susţine că va transforma Bucureştiul într-un „oraş creativ“, scrie dilemaveche.ro.

Îţi vine să-i răspunzi că „n-o să meargă“, că în atmosfera noastră depresiv-melancolică şi blazată viziunile astea tonice „nu se leagă“. Nu poţi. Puterea ei de convingere e contaminantă şi îţi spui, în acord cu felul ei de a gîndi, că merită încercat.

Multă lume o ştie de cînd era purtătoarea de cuvînt a Guvernului condus de Călin Popescu-Tăriceanu. Mai puţini ştiu „restul“: a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice şi un master în comunicare, a început ca jurnalistă, a fost consilier de presă la Ambasada Marii Britanii, a condus Direcţia Generală de Comunicare şi Diplomaţie Publică din MAE. Cu două zile înainte de apariţia acestui interviu, un comunicat de presă anunţa că, pentru Festivalul „George Enescu“, s-au vîndut 20.000 de bilete în două ore.

Am auzit mai mulţi străini care au venit în România spunînd că la noi nu se prea zîmbeşte. E adevărat?

Percep o încrîncenare, o doză de agresivitate, o lipsă de amabilitate în relaţiile zilnice. Cel mai şocant percep acest lucru cînd mă întorc din străinătate. Încerc să iau distanţă, să nu răspund în acelaşi fel – căci asta e marea capcană, să dai înapoi ce primeşti.

Zîmbetul poate fi „pur“ profesional – pentru cei care sînt într-o poziţie care presupune aşa ceva –, dar nu e fals. Dar dincolo de asta, în viaţa noastră cotidiană, poţi să te uiţi în jur şi să ai impresia că totul e negru (şi atunci eşti îngîndurat şi încruntat), sau poţi fi senin, poţi vedea lucrurile bune din jur (şi atunci îţi păstrezi umorul şi zîmbeşti). Şi poţi să accepţi că lucrurile neplăcute din viaţa ta nu sînt din cauza celorlalţi – aşa că nu ai motive să-l bruschezi pe celălalt, poţi să-i zîmbeşti.

Mie îmi place să zîmbesc. Nu reuşesc întotdeauna, ce-i drept. Cînd eram purtătoare de cuvînt la Guvern, uneori mi se spunea „Oana, mai zîmbeşte şi tu!…“ Mi-am dat seama că mă apăsa foarte mult responsabilitatea funcţiei, era un rol pe care trebuia să-l îndeplinesc. Mi s-a întîmplat o dată să glumesc, şi gluma a ajuns ştire. Fuseseră două crize într-o zi – una de natură politică, iar cealaltă legată de gripa aviară (era pe vremea situaţiei tensionate dintre Guvern şi Preşedinţie).

Am avut ultimul briefing cu presa la 11 seara, iar cînd dădeam să plec, un jurnalist m-a întrebat, în glumă: „Cum comentaţi declaraţia preşedintelui cum că Guvernul trebuie să prezinte un raport despre cauzele gripei aviare, în 24 de ore?“ Deja mă îndepărtasem de microfon şi am răspuns, tot în glumă: „Noi avem timpii noştri.“ Am constatat apoi că, din tot ce spusesem, doar gluma mea devenise ştire. Mi-am dat seama atunci ce consecinţe politice putea avea o biată glumă, scoasă din context. Aceasta este una dintre situaţiile în care nu am putut să zîmbesc. Dar în meseria de comunicator, zîmbetul contează enorm.

Să vorbim despre meseria de comunicator. Cum se comunică în spaţiul public românesc?

Încerc o scurtă schiţă, deşi nu-mi place să generalizez. Încep cu lucrurile bune: există un mare potenţial creativ la noi, sunt tineri care au idei bune, care ar putea duce la o comunicare mai eficientă în spaţiul public. Mă apasă, însă, cîteva lucruri care ar trebui modificate, dacă vrem să consolidăm societatea democratică şi să ne dezvoltăm ca oameni. Ce mă preocupă este lipsa crasă de responsabilitate – şi am în vedere cum comunică oamenii politici, liderii de opinie care nu sînt din zona politică, dar şi unele companii.

E şi responsabilitatea instituţiilor mass-media care preiau mesajele. Un mesaj lansat în spaţiul public „face pui“ – creează o emulaţie, îi îndeamnă pe alţii să acţioneze sau să vorbească în acelaşi stil, lasă urme. Or, dacă lansezi doar mesaje care lasă urme rele, vezi după aceea cum se înmulţeşte genul acesta de poziţii. Dar oamenii gîndesc pe termen scurt: vor să „facă ştire“ acum, fără să le pese că, mai târziu, mesajele negative se întorc împotriva lor.

Ce fel de lipsă de responsabilitate?

De exemplu, la nivelul discursului politic există o foarte mare uşurinţă în a formula explicaţii care pot genera ură. Mi se pare foarte periculos. Am urmărit stupefiată ce s-a întîmplat vara trecută. Totul se personalizează: noi nu vorbim despre principii, vorbim despre persoane. Se ceartă cîţiva oameni, iar după cîtva timp, cînd au nevoie de aliaţi, nu-i mai pot avea pentru că s-au porcăit înainte.

Ajung să se certe „personal“, chiar pe chestiuni care sînt de interes naţional – de pildă, poziţia României în UE sau în NATO. Nu e NATO-ul „meu“ sau „al tău“, iar în urma certurilor nu se mai poate promova o anumită poziţie a ţării. La nivelul presei, o lipsă de responsabilitate mi se pare preluarea unor asemenea certuri personale: presa se transformă într-un fel de portavoce a scandalurilor dintre politicieni. Am auzit adesea această replică: „Noi sîntem jurnalişti şi scriem despre ce se întîmplă şi despre ce se spune.“ Dar cred că presa trebuie să filtreze critic realitatea.

Cînd eram purtător de cuvînt la Guvern, m-am străduit să creez o relaţie bună cu jurnaliştii, dîndu-le acces la informaţii, nu certîndu-mă cu ei. Nu dădeam telefoane în redacţii ca să mă plîng că s-a scris rău despre Guvern. E dreptul presei să critice Guvernul, dar s-o facă pe bază de informaţii şi argumente. Apoi, la nivelul instituţiilor publice, există o teamă de asumare a responsabilităţii şi de a comunica deschis. Multora le e frică efectiv de ceea ce scrie presa. Instituţiile publice stau pe un munte de informaţii: dacă le-ar comunica, ar fi mult mai puţine probleme.

Cîtă vreme există însă percepţia că jurnalistul e un duşman, comunicarea e proastă. Unele instituţii publice sînt confiscate de cei care se află vremelnic în fruntea lor: doar ei vorbesc, în loc să lase asta pe seama unor comunicatori profesionişti. Instituţia serveşte, de fapt, imaginea liderului.

Dar mai avem purtători de cuvînt?

Eu cred că nu am avut niciodată. Mulţi oameni politici manifestă o lipsă de respect faţă de opinia publică. Dacă ar avea respect faţă de dreptul fundamental la critică, ar angaja un om care să nu încerce doar să-i manipuleze pe jurnalişti şi să livreze selectiv informaţiile, ci ar funcţiona ca o interfaţă între el şi public. Dar oamenii politici nu au puterea să-şi ia consilieri de imagine care să le spună cînd greşesc, ci doar „consilieri“ care să le livreze soluţii de moment, prin care „să-i facă praf“ pe jurnalişti.

Nu e totuşi şi altceva la mijloc, în legătură cu senzaţia că se comunică prost? Poate nu suntem învăţaţi la şcoală care sunt regulile comunicării…

Este şi asta. Şi aş merge mai departe, la educaţia parentală. Am colaborat recent cu Asociaţia „Salvaţi copiii“, pentru un studiu pe tema abuzului împotriva copiilor. Cîtă vreme copiii încă sînt crescuţi cu ceartă, cu bătaie, cu umilinţă – iar şcoala de multe ori confirmă aceste atitudini –, nu vei creşte oameni care să comunice, să-şi negocieze poziţiile şi interesele, să spună deschis ce gîndesc. Vei creşte nişte oameni care mint, care se ascund, care nu ştiu să accepte un „Nu!“ şi să găsească soluţii, care încearcă să-şi rezolve problemele agresiv, care nu zîmbesc cînd spun „Bună ziua“… În acest fel, transmitem o violenţă transgeneraţională. În acest moment, peste 35% dintre părinţi recunosc că-şi bat copiii, iar peste 60% dintre copii spun că sînt bătuţi acasă.

Deci părinţii mint…

Da. Iar unii spun clar, asumat, că bătaia e bună. Sînt unii care „argumentează“ astfel: „Şi eu am fost bătut şi mi-a prins bine.“ La şcoală, pe de altă parte, nu învăţăm să comunicăm, învăţăm mai ales să tocim. Dacă sistemul şcolar îi setează prost pe copii, sînt pierduţi pentru societate.

Discursul dominant în spaţiul nostru public e fatalist. Cum contracarăm, cu un discurs pozitiv, cu campanii de genul „Să schimbăm România“?

Recunosc, predomină acest discurs fatalist, pe care structura mea nu îl acceptă. Mă bucur că au apărut campanii pozitive – asta arată că oamenii fac ceva, trec dincolo de văicăreală. Dar cel mai important lucru este să acţionăm la nivel individual. Dacă fiecare ia din aceste campanii mesajul „în sfîrşit, face cineva ceva“, asta este pasivitate.

Dar dacă fiecare individ încearcă să facă el ceva, atunci e un mare cîştig. Cred că societatea noastră nu depinde doar de ce se întîmplă la vîrf: marea capcană este să ne aşteptăm salvarea „de sus“. E mai important ca fiecare să facă un lucru bun, pe bucata lui. Sînt lucruri mici pe care le poate face oricine şi care schimbă spaţiul în care trăim. Dacă reuşim, ca un fel de disciplină personală, să nu intrăm în acest cor al lamentaţiilor e bine.

Dar ţi se poate răspunde că acestea sînt lucruri mici, „marile probleme ale ţării sînt altele“…

Răspunsul e următorul: o casă se construieşte din cărămizi. Dacă reuşeşti să schimbi cît de puţin în jurul tău, cîştigi încredere în tine. Nu oricine e supărat că statul merge prost poate ajunge în fruntea statului, pentru a-l face să meargă bine. Dar oricine poate schimba puţin viaţa sa şi a oamenilor din jur. Nu sînt naivă să spun că asta rezolvă totul…Cînd am fost numită purtător de cuvînt la Guvern, mulţi au avut probleme cu faptul că eram tînără (aveam 28 de ani), eram femeie şi aveam cearcăne: erau trei „puncte de critică“…

Dar, pentru a ocupa acel post, eu am avut o discuţie de două ore cu premierul (în care, recunosc, ne-am „intervievat“ reciproc, pentru că eu mă dusesem să explic condiţiile şi felul în care se poate organiza profesionist comunicarea guvernamentală). Aveam doi contracandidaţi bărbaţi – deci „favoriţi“… Am stabilit atunci condiţiile de lucru: transparenţa faţă de presă, responsabilităţile, condiţiile etice. Am acceptat acel post pentru că eu consider că, avem datoria să ne implicăm în societate. Am început ca jurnalistă, la 19 ani, şi am fost foarte nemulţumită de felul în care se purtau instituţiile publice cu jurnaliştii.

Apoi, am învăţat la Ambasada Marii Britanii cum se face comunicarea profesionistă şi am considerat că dacă am putut face ceva pentru britanici, am să pot face acelaşi lucru şi pentru statul român. Cei care au venit după mine nu au păstrat tiparul pe care l-am construit eu. A fost alegerea lor. Dar eu am crezut că e bine să mă implic şi am făcut ceea ce mi-am propus. N-am vrut doar să-mi mai adaug un job în CV…

Ce înseamnă implicare? Ce înseamnă „eu fac şi trec mai departe“?…

Sînt un om de acţiune, nu-mi place doar să chibiţez de pe margine. Funcţionez pe bază de proiecte, nu sînt ataşată de un anumit statut sau de o poziţie – ceea ce îmi dă o libertate foarte mare. Cînd am fost director general la Ministerul de Externe, n-am avut nici o problemă să renunţ la acel post cînd am constatat că pentru viaţa mea e mai important să fac altceva. Aşa că am intrat în mediul privat şi am înfiinţat propria mea firmă de comunicare.

Anul acesta, proiectul principal este, cred, Festivalul „George Enescu“.

Cele mai importante proiecte la care lucrez acum sînt Festivalul „George Enescu“ şi campania pentru Asociaţia „Salvaţi copiii“. Cred că amîndouă aduc mari beneficii pentru societatea românească. Nu am o gîndire strict comercială în felul în care îmi organizez activitatea, contează şi plăcerea de a face lucruri în care cred.

Dacă am eşecuri, dacă mă poticnesc – învăţ din greşeli şi merg mai departe. Strategia pentru „Salvaţi copiii“ a pornit dintr-un proiect mai mic pe care l-am avut în 2011: în comunicare, nu toate lucrurile ies aşa cum le planifici, aşa că am învăţat din acel proiect, acum am făcut o strategie mai bună. Festivalul „George Enescu“ este cel mai important eveniment cultural organizat în România, aşa încît vreau să consolidăm acest brand cultural şi să transformăm Bucureştiul nostru cel de toate zilele într-un oraş creativ, inspirat de Festival.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.