Era ceva cu zâmbetul lui…

0

Şi cu cât aruncau mai multe pietre în el, cu atât îl iubeam mai mult. Cu cât încercau cu mai multă ciudă, cu mai multă furie, cu mai multă ură să îl arunce în întuneric, cu atât mai mult pătrundea lumina lui lină, blândă, cuminte şi plină de iubire în inimile noastre.

Cu cât încercau să ni-l îndeparteze, cu atât mai tare se apropia el de sufletele noastre. Iar unde ei aruncau cu noroi, mai răsărea un crin – căci sufletul lui fusese numai iubire. Iar iubirea transforma până şi pietrele în crini.

Era ceva cu iubirea asta a lui -căci prea încercau disperaţi s-o îngroape, după atâtea zeci de ani. Iar ea… Prea nu voia să moară…

Era ceva cu zâmbetul lui, cu ochii lui plini de iubire, cu sufletul lui cald ce părea că ne înveleşte în iubire, că ne învaluie în rugăciuni, că ne mângâie blând şi ne şopteşte să fim mai buni… Era ceva cu el… Căci prea încercau şi acum, după atăţia ani, să îl ucidă… Iar el prea devenea parcă din ce în ce mai viu…
Era ceva cu el…ceva ce ne facea să îl iubim din ce în ce mai mult. Cu fiecare piatră pe care o zvârleau in el.

Era ceva cu el… Avea acel ceva ce lipsea astăzi din jurul nostru parcă mai mult decât oricând… Ceva ce le era mai urât şi mai nesuferit decât orice… Era ceva cu el…picătură cu picătură, stropi de apă vie picurau rugăciune în inimile noastre, reamintindu-ne încet cine eram. Şi ce era acel ceva ce nu ne putea fi luat, ucis, distrus niciodată.
Picătură cu picătură, piatră cu piatră, ne reaminteam. Şi tăceam.

Ne reaminteam. Şi ne rugam.
Ne reaminteam. Şi iubeam.
Ne reaminteam. Şi credeam.
Ne reaminteam. Şi tăceam….

(Tăcem ca lacătul pe uşe,
Tăcem ca focul sub cenuşe,
Tăcem… dar noaptea sub celule,
Vuiesc torente nesătule.

Un zgomot bubuie departe,
Se dărmau parcă ziduri sparte
Şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi aşteptăm, tăcem din gură.…”)

Alexandra Svet

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.