Pe urmele unui miracol: Padre Pio, sfântul făcător de minuni al Italiei

0 35

Ajung în San Giovanni Rotondo sâmbătă pe înserat. Printre munţii semiarizi din jur bate un vânt de o răceală surprinzătoare, care ne face să ne zgribulim.

 Satul sărăcăcios despre care citisem în cărţi s-a transformat, în câteva decenii, într-un adevărat oraş turistic, şi totul datorită sfântului care a trăit aici. Pe străzi sunt mulţi, extrem de mulţi pelerini, veniţi din toate colţurile Italiei şi ale Europei.

Oamenii trec pe lângă o statuie din bronz a sfântului şi se închină. Apoi ating cu mâna statuia, îşi fac cruce şi merg mai departe. Sunt mulţi tineri care fac acest lucru şi, curios, atunci când ajung în dreptul statuii, fizionomia şi atitudinea lor se transformă, ca prin minune. Trufia specific italiană dispare brusc, privirea li se îmblânzeşte, mâinile mângâie cu adoraţie bronzul rece, apar lacrimi de emoţie în ochi. Fenomenul se repetă mereu şi mereu, cu zeci de oameni foarte diferiţi între ei.

Pe ghidul de serviciu al aşezământului monahal îl găsesc în pragul unui hol lung, care dă înspre dependinţele mănâstirii. Ne primeşte cu amabilitate distantă, răspunzând scurt şi căutând să scape cât mai repede de intruşi. Lucrează de douăzeci de ani în acel loc, dar nu l-a cunoscut pe Padre Pio direct şi nu ştie nimic care să ne ajute.

Îi povestesc faptul că venim de la mare depărtare, pentru a face un reportaj despre influenţa pe care sfântul o are asupra oamenilor şi acum, la decenii de la dispariţia sa. Treptat, cerbicia ghidului nostru se înmoaie. Ne invită pe hol să ne încălzim şi ne face o favoare rară: ne povesteşte despre ultima dintre fiicele spirituale ale lui Padre Pio, aflată în viaţă. Este o bătrână de 92 de ani, care seară de seară vine la biserică să recite rozariul, încă din vremea când sfântul trăia. Avea să sosească în curând, dacă o să o lase vântul rece care se înteţise afară, până la forţa unei furtuni.

Din fericire, vântul nu a oprit-o pe Iva Bortoluzzi, care la 92 de ani merge într-un pas uimitor de vioi spre rugăciune. Ghidul îi spune în două cuvinte că sunt un reporter din România, care a venit în Italia pentru Padre Pio. Nu ştiu de ce, dar când aude că suntem din România, chipul i se luminează. Poate se gândeşte la faptul că oameni veniţi de departe îl apreciază pe sfântul drag inimii sale. Şi, în mod cert, doamna Iva nu este omul care să se lase rugat să povestească despre sfântul din San Giovanni Rotondo.

Vorbeşte despre Padre Pio cu o plăcere evidentă, grăbit, ca şi cum s-ar teme că nu va apuca să spună toate câte ştie. Vorbeşte într-o italiană cu puternic accent foggian, aşa încât translatorul abia reuşeşte să ţină pasul cu ea:

„L-am cunoscut pe Padre Pio imediat după al doilea război, într-un moment când aveam cea mai mare nevoie de el. Mergeam într-o zi pe stradă şi mi-au căzut ochii pe o bucată de ziar, care era aruncată pe trotuar. Nu ştiu de ce, peticul acela de hârtie m-a atras magnetic, aşa că l-am ridicat de jos, l-am netezit şi am citit. Scria acolo despre un sfânt din sudul ţării, care purta stigmatele lui Iisus. Am rămas ca vrăjită de poza aceea abia vizibilă a lui Padre Pio şi mi-am dorit mai mult ca orice să ajung să-l cunosc pe acest om. Era o vreme când eu, familia mea, ca şi întreaga Italie, eram foarte săraci. Am fost nevoită să muncesc din greu câteva luni ca să pot pleca din oraşul meu natal, Treviso, aflat în nord, până în regiunea Foggia, ca să-l vad pe sfântul stigmatizat.Însă efortul a meritat: simplul fapt că l-am văzut pe acest om mi-a luminat viaţa pentru totdeauna.”

 

– Cum era Padre Pio atunci când l-aţi văzut prima oară?

– Când l-am văzut prima oară, înota efectiv în mulţimea credincioşilor care încercau să-l vadă şi să-l atingă. Nu am putut vorbi cu el în acele prime momente, dar imaginea lui mi s-a întipărit în suflet, şi de atunci am revenit mereu şi mereu la San Giovanni Rotondo, până m-am mutat definitiv aici. Era singurul om care putea privi în ochi pe oricine, cu aceeaşi dragoste. Şi îi primea la el cu aceeaşi bunăvoinţă, şi pe cei smeriţi, şi pe cei păcătoşi. Doar pe cei prefăcuţi şi cu intenţii rele îi alungă de la el, cu puterea unui trăsnet.

Trăia intens totul, bucuria şi suferinţa, mulţumind lui Dumnezeu, şi pentru una, şi pentru cealaltă. În unele zile, emana atât de multă fericire, încât – nu vă exagerez – păşea fără să atingă pământul. Alteori, însă, părea că preluase asupra lui toată suferinţa lumii. Nu puţine erau dăţile când fiecare pas lăsa o urmă de sânge, de la stigmatele pe care le avea pe picioare, care-i dădeau dureri inimaginabile. Odata, cineva l-a întrebat de ce au apărut rănile acelea tocmai pe trupul său? El a răpuns cu o glumă amară: „În nici un caz Iisus nu m-a pus să port stigmatele pentru înfrumuseţare!”.

 

– Care a fost învăţătura cea mai preţioasă pe care aţi primit-o de la Padre Pio?

– Să mă rog. Mereu îmi zicea mie şi celorlalţi credincioşi: „Cine se roagă mult se salvează. Cine se roagă puţin îşi pune în mare pericol salvarea eternă”. Padre Pio se ruga mereu, cu excepţia momentelor când trebuia să fie între oameni, dar poate şi atunci se ruga, neştiut.

 

– Aţi fost martora unor miracole ale lui Padre Pio?

– Padre Pio ştia totul, absolut totul. În faţa lui nu te puteai ascunde, pentru că dintr-o privire, ajungea până în adancul sufletului. Când mi-a spus o cunoştinţă acest lucru, parcă nu mi-a venit să cred.

Eram tânără şi nesăbuită, aşa că m-am gândit odată să-l încerc pe Padre Pio. Cu o zi înainte de spovedanie, am spus inadins o minciună unei rude în vârstă, care m-a întrebat dacă afară plouă, iar eu i-am zis că da, deşi nu cădea nici un strop. A doua zi, în confesional, părintele m-a întrebat dacă am minţit. I-am spus că nu. Mi-a răspuns aproape râzând: „O minciună tot ai spus, dar îţi este iertată, pentru că nu ai făcut nimănui nici un rău cu ea”. Am plecat ruşinată si profund impresionată. Aşa era Padre Pio, nu puteai să-i ascunzi nimic. Am verificat asta.

Când vorbeşte doamna Iva, Padre Pio parcă învie în cuvintele şi în privirile ei. O emoţie neobişnuită ne cuprinde treptat pe cei care o ascultam. La un moment dat, bătrână trebuie să se întrerupă din povestire, pentru a pleca la rugăciune. Aşa încât mai e timp pentru o singură întrebare:

 

– Îi simţiti lipsa lui Padre Pio?

– De dimineaţa şi până seara, uneori şi în timp ce dorm. Dar asta este bine, pentru că îmi ţine trează inima şi nu mă lasă să uit. De aceea fac zi de zi, seară de seară, drumul până la biserică să mă rog. Aici, în biserică, la fel ca şi în rugăciunile mele de acasă, îl regăsesc mereu pe Padre Pio. Şi mă simt mângâiată.

Ne grăbim şi noi spre rugăciunea de seară, însă ghidul ne opreşte şi, cu emoţie nedisimulată, scoate din buzunarul de la piept un fel de comoară personală. Este o poză mică, veche, cu Padre Pio. Şi încă ceva: o adevarată raritate – o bucăţica din veşmântul preotesc al sfântului. Le păstrează de zeci de ani şi nu le-a arătat nimănui.În seara aceasta, însă, simte că vrea să ni le dăruiască. Se desparte de ele fără nici un regret. De ce? „Padre Pio vrea să primiţi acest dar!”. Ochii îi sunt umezi de emoţie. (“Padre Pio” – Formula As)

Filmul Padre Pio (2000)

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata