Monahul care L-a văzut pe Dumnezeu – Sofronie Saharov

0 17

Părintele Sofronie Saharov este unul din puţinii monahi care au ajuns la vederea Luminii dumnezeieşti încă din această viaţă. A primit darul încă din tinereţe şi s-a bucurat de el până la moartea sa, de la care se împlinesc 20 de ani. Cărţile în care îşi descrie experienţele spirituale s-au tradus în 16 limbi şi sunt un leac pentru cei chinuiţi de deznădejde, scrie formula-as.ro.

  • Întunericul nefiinţei

Serghei Saharov a venit pe lume în Rusia, într-o familie înstărită, pe 30 septembrie 1896. Nu a fost un copil ca toţi ceilalţi. Din primii ani se zămislise în inima lui o stranie cunoaştere a nevăzutului. Încă de pe când era doar de o şchioapă obişnuia să petreacă nemişcat în rugăciune până la un ceas.

Simţea în inimă un foc, o chemare către Hristos, pe care nu a urmat-o însă până la capăt, pentru că, în adolescenţă, l-a izbit „ca un ciocan în tâmplă” gândul că religia creştină şi Iisus nu-i sunt suficiente. Că Dumnezeul creştin e limitat, iar religia lui Iisus, un soi de reguli de bună purtare. Aşa că, în loc de rugăciune, a început să mediteze, iar lumea s-a topit din faţa ochilor lui.

Meditaţia orientală i-a revelat deşertăciunea întregii existenţe uma­ne, împlântându-i în inimă un vier­me care l-a ros apoi ani în şir : „Oare sunt eu veşnic, ca orice alt om, sau vom coborâ toţi în întunericul nefiinţei?„. Şi, în acele vremuri, lumea întreagă chiar era ameninţată de întunericul nefiinţei. Oamenii mureau în jurul lui Serghei cu sutele de mii.

Erau anii primului război mondial, când Rusia s-a prins într-o bătălie de moarte, din care va ieşi slăbită şi va fi, în cele din urmă, pârjolită de focul roşu al revoluţiei bolşevice. Nu doar lăuntrul lui Serghei se năruia, ci întreaga sa lume. „Peste necuprinsele întinderi ale ţării mele trecea un plug uriaş. Multe se prăbuşeau în jurul meu, dar prăbuşirea mea lăuntrică era mult mai intensă”.

Dar, fapt straniu, senzaţia aceasta lăuntrică, de deşertăciune profundă, i-a trezit în inimă un sentiment de compasiune faţă de întreaga omenire. Sub povara trăirilor lui întunecate, care-l apăsau ca o „masă de metal incandescent”, ajunge să simtă o milă fără margini faţă de toţi semenii.

„Când mă uitam la oameni, înainte de orice gând, îi vedeam sub stăpânirea morţii. Îi vedeam murind şi inima mi se umplea de compătimire”. Hristos se chinuia să se nască în inima lui. O naştere cu dureri.

  • Lumina Sfintei Treimi

În 1921, într-o perioadă când Lenin le-a permis intelectualilor anticomunişti să părăsească ţara, crema culturii ruseşti va lua calea exilului. Cu ea va pleca şi tânărul pictor Serghei Saharov, care, după un periplu prin Italia şi Germania, se va stabili la Paris.

Capitala Franţei trecea atunci printr-o perioadă de mare eferves­cen­ţă culturală, iar proaspătul emigrant va profita din plin de ea. Se va impune de timpuriu în lumea picto­rilor parizieni, expunând la Salon d’Automne şi la Salon des Tuileries, rezervate elitei. Pentru el, penelul era o cale de descoperire a supremei frumuseţi, un mod de a străpunge neantul.

Prin peisajele sale se va strecura însă discret, fermecătoare şi irezistibilă, o Fiinţă care-l va lecui de deznădejde şi de moarte. Definitiv. Iisus, cu mila sa neţărmurită, va îmbrăţişa drama tânărului pictor ars de dorul după Absolut.

S-a întâmplat în Sâmbăta Mare a Postului Paştelui, atunci când firea toată încremeneşte parcă în aşteptarea Învierii. Subit, năprasnic şi lin, ca Pavel pe drumul D­mascului, Dumnezeu-Iubire i s-a descoperit lui Serghei.

L-a văzut aşa cum e : Lumină blândă şi iubitoare, infinită, necuprinsă, înlănţuind şi spaţiul, şi timpul, covârşind orice deznădejde, umplând cu vârf orice existenţă. Mai târziu, Serghei va descrie vederea Luminii Sfintei Treimi ca fiind neobişnuit de subţire, de lină.  După aceasta, a jertfit totul. A abandonat pictura şi lumea, luând drumul Muntelui Athos, loc în care, de milenii, călugării se îndulcesc de contemplarea lui Dumnezeu.

  • Peştera

O peşteră strâmtă, umedă şi rece. Un loc în care nu ai dori să stai mai mult de câteva clipe. Suntem în Karoulia, partea cea mai sălbatică a Sfântului Munte Athos, plină de grote ca nişte cuiburi de vulturi, cât să facă loc unui om. Aici nu vin monahii obişnuiţi. Doar sihaştrii decişi să petreacă în tăcere şi singurătate, cufundaţi neîncetat în rugăciune. Menirea lor este să spele păcatele întregii lumi, să se roage Domnului, pentru tot sufletul de sub cer.

Părintele Sofronie este aici de câteva luni. Au trecut mai bine de opt ani de când a venit în Athos. Aici, în muntele cel sfânt, şi-a întâlnit povăţuitorul, pe Siluan, un călugăr simplu, dar plin de Duh. A petrecut sub ascultarea lui până în anul 1938, când smeritul monah s-a mutat la Domnul.

Între timp, a fost şi el tuns călugăr, primind numele de Sofronie. Acum, multe mânăstiri se uită la el ca la un mare duhovnic.Dar el nu vrea să ştie de toate acestea. E pierdut întru Domnul.

De nenumărate ori, lua asupra sa răul lumii şi se cufunda cu el în Lumina lui Dumnezeu, ieşind de acolo spălat, primenit. Era ca şi cum ar fi murit pentru oameni şi ar fi înviat de tot atâtea ori, trecând prin nenumărate vieţi, suferind pentru nenumăraţi semeni. Iubire ca a lui Hri­tos, iubire de Hristos.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata