Ţara din Dumbrava Sibiului

0 18

Pentru cei care au prea puţin timp ca să cutreiere prin România, pentru cei care au uitat meşteşugurile româneşti şi pentru cei care vor să-şi amintească în întregime de ţara lor pitorească, există un singur loc, perfect pentru toate acestea: muzeul din Dumbrava Sibiului. Ca într-o vraja minunata, România rurală s-a micşorat şi s-a pus la adăpostul pădurii din margine de oraş, purtând un alt nume: Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA –un muzeu ca o ţară, scrie descopera.ro.

  •  Tablou de muzeu

Îşi numără toamna culorile prin Dumbrava Sibiului, şi tot nu se mai satură să stea atârnată de frunzele şi acoperişurile din Muzeul ASTRA. Aleile se strecoară printre case din bârne, printre mori de apă, stejari, sculpturi din lemn şi poieni cu brânduşe. Stânile s-au cocoţat pe-un piept de deal, iar cherhanaua din Deltă îşi ţine uşile încuiate pe malul cu stufăriş al lacului. La depărtare, toaca bisericii tace cuminte, în timp ce câţiva pini înalţi se răsucesc în vânt deasupra caselor de olari. În pacea atmosferei ţărăneşti tradiţionale, vizitatorii, unii cu drag de drumeţie, unii suiţi în trăsuri şi căruţe, alţii pedalând cu bucurie biciclete, se răsfaţă cu ospitalitatea unui peisaj pur românesc, de o simplitate miraculoasă.

Cum se iese din Sibiu spre Răşinari, strada Pădurea Dumbrava trece pe lângă mai multe intrări, bine semnalizate, aşa că ochii nu le pot scăpa. Importante sunt cele care aparţin Muzeului în aer liber ASTRA, sau mai bine spus, oficial, Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA. Şi ce aer mai liber ar putea fi, decât cel al unei păduri seculare de foioase, întinzându-se pe dealurile de sub vârfurile înalte ale Munţilor Cindrel? Aproape o mie de hectare au primit statut de rezervaţie naturală, iar din ele, doar o sută formează habitatul natural al muzeului. În acest perimetru sunt dispuse, în jurul unui lac mare, piesele de expoziţie, zece kilometri de alei şi spaţiile turistice. Pe cât de bogată este colecţia muzeală, pe atât de frumoasă se arată, în orice anotimp, vitrina lumii naturale din acest miez de ţară românească.

  •  Ce spune istoria

Cu un patriotism înflăcărat, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) deschidea la Sibiu, în 1905, un muzeu etnografic românesc, care urma să pună în valoare, mai cu seamă după 1918, cultura tradiţională din Ardeal şi de peste munţi. Dar poate că cea mai importantă iniţiativă luată la Sibiu a fost crearea în 1963 a unui muzeu al tehnicii populare, în Pădurea Dumbrava, cu sprijinul direct al Academiei Române. Cele patru sectoare tematice iniţiale, care grupau ocupaţiile, meşteşugurile şi tehnica populară tradiţională din România, s-au îmbogăţit în decursul timpului cu tot mai multe monumente etnografice, pentru ca, în final, să mai fie adăugate încă două sectoare(după 1990), rezultând o colecţie impresionantă.

Muzeul în aer liber ASTRA este cel mai mare de acest fel din ţară şi unul dintre cele mai întinse din Europa. De pe întreg cuprinsul României au fost aduse aici şi reconstruite de către specialişti în jur de 400 de case ţărăneşti, edificii rurale autentice şi instalaţii tradiţionale: locuinţe simple, gospodării de meşteşugari, biserici, hanuri, pavilioane, porţi, fântâni, mori (cea mai completă colecţie de mori din lume), ateliere, căruţe, teascuri, cuptoare, etc. Prin intermediul tuturor pieselor populare, arhitectura românească, ocupaţiile străvechi (păstorit, vânătoare, pescuit, agricultură, pomicultură) şi meşteşugurile tradiţionale (olărit, prelucrarea lemnului, minerit, morărit, ţesătorie etc.) reflectă esenţa civilizaţiei rurale preindustriale a României şi spiritul creativ al acestui popor.

  •  În căutarea comorilor ţărăneşti

De la poarta principală de acces, coborând treptele pe lângă o clădire rezervată serviciilor turistice, se ajunge la o primă răscruce de drumuri, chiar în bucla lucioasă a lacului din mijlocul parcului. Indicatoarele din lemn aruncă privirea vizitatorul în toate direcţiile, dar cea mai bună alegere se face după harta primită la intrare şi după curiozitatea, timpul şi răbdarea fiecăruia. Fiindcă suprafaţa muzeului e mare, iar exponatele numeroase, de dimineaţa şi până târziu în după-amiază să tot fie de vizitat şi plimbat pe aleile aşternute cu grijă prin pădure şi poieni.

Pornind împreună în acestă primă şi scurtă călătorie imaginară prin muzeu, cel mai bine ar fi ca ea să semene cu o căutare de comori într-o ţară de basm. Trecem de bogăţiile multe, de cuferele cu aur şi argint, pentru ca să ne minunăm, preţ de câteva minute, de câte o nestemată ori un şirag de perle preafrumoase.

Pe marginea sudică a lacului, mergând spre stânga faţă de intrarea principală, se înşiruie câteva mijloace de transport tradiţionale, pentru apă şi pentru uscat. De pe podul plutitor pe cablu, din Turnu Roşu (jud. Sibiu), se zăreşte cel mai bine cum malul împădurit şi marea de stuf se leagă prin undele line, trezite din când în când de raţele sălbatice. Până la pavilionul căruţelor, e o aruncătură de băţ. Dar nu poţi sta prea mult aici, fiindcă morile de vânt, cu elicele lor din lemn şi pânză, se ridică mândre deasupra stufului îngălbenit, parcă cerând să te uiţi la ele mai de aproape. În locul vreunui Quijote rătăcitor, dai aici de miri şi de nuntaşi, prinşi în fotografia principală, cu fundal de poveste. Se adaugă peisajului de deltă, pe acelaşi mal vestic al lacului, morile plutitoare, cherhanaua din Mahmudia, cu pontonul lung, gheţăria şi gospodăria de pescari.

Mai departe, spre vestul lacului, alte mori îşi trec paletele prin pâraie: cea din Bihor, cea din Cluj, una cu roată verticală, alta cu ciutură, câteva din Hunedoara, altele din Mehedinţi şi Caraş. Printre ele se răsfiră „edificii de utilitate publică”, adică locurile de răsfăţ în timpul liber: cârciuma ţărănească, popicăria, hanul, pavilionul de joc şi un scrânciob de toată frumuseţea.

De la cămările şi sistemele de depozitare se urcă o pantă lină spre dreapta, până printre uleiniţele şi teascurile din jurul câtorva gospodării tradiţionale, cu acoperişuri înalte de paie, uscate de lumină şi pătate de muşchi verde. Într-o curte îngrădită, în umbră de hambar, cineva strânge frunzele ruginite din covorul de iarbă. Aievea, îl vezi pe ţăranul harnic, îngrijind casa dintre dealurile împădurite ale ţării. Pe plăcuţa de pe poartă stă scris: „Gospodărie de oloieri, cu piuă cu săgeţi, manuală şi „călcată cu piciorul”, Livada, jud.Hunedoara”. O pauză e necesară: instalaţiile tradiţionale de obţinere a uleiului arată ca nişte maşinării complexe din lemn, supuse nevoii şi dibăciei ţărăneşti.

Pe fruntea de deal, în zona destinată pomiculturii şi viticulturii, o casă deosebită se zăreşte în spatele unor butuci golaşi de vie. E datată 1835 şi are arhitectura specifică Olteniei, fiind adusă din Vlădeşti. Treptele şi soclul din piatră, foişorul din lemn şi uşa arcuită de la pivniţă se potrivesc bine sub acoperişul mare. Casa de pe bancnota de 10 lei seamănă izbitor cu gospodăria de pomicultor din muzeul Dumbrăvii…

Stânele tradiţionale s-au grupat într-o poiană largă, sub streşini de conifere, apărute ca prin farmec pe dealul cu fagi, carpeni, stejari ori ulmi. Atât de real pare acest tablou pastoral, încât parcă aştepţi să auzi din clipă în clipă talanga dulce şi lătratul curajos al unui ciobănesc mioritic.

Mergând în continuare pe aleile din nordul lacului, priveliştea se transformă: casele sunt apropiate, zidurile înalte strânse-ntre bârne, iar lemnul porţilor şi al foişoarelor se încarcă de ornamente frumoase. Aceste gospodării bătrâne (jumătatea secolului XIX) au aparţinut meşteşugarilor din zona Sibiului, care prelucrau lână, straie vâltorite, cânepă. Dar ce surprinde prima privire este albastrul intens al pereţilor exteriori, numit popular „mândră Mărie”, un amestec de var stins şi piatră vânătă (sulfat de cupru).

Pe o altă costişă, casele olarilor, ale minerilor şi aurarilor formează o aşezare întreagă. Prin curţile din satul fără nume, instrumentarul ţărănesc stă la adăpost în ateliere, şoproane şi pivniţe, dar ce se poate observa imediat în spatele gardurilor din nuiele împletite sau din scânduri late sunt fântânile de tot felul şi cuptoarele de olarit, trase în pământ galben.

Două gospodării (una din jurul anului 1850, cealaltă din 1926) ale aceleiaşi familii au fost transferate din Găleşoaia (Gorj), un sat de olari azi destrămat, dar care în trecut fusese vestit pentru ulcelele din lut arse. Brâul fin sculptat în lemn de brad, decorând pridvorul, lasă umbre cu motive florale pe zidurile albe ale casei cu etaj.

Trecând în partea de est a lacului, te întâmpină vârful ascuţit al turnului Bisericii Sf. Mihail şi Gavriil, aduse din satul Bezded, jud.Sălaj. Acoperişul înalt şi abrupt lasă vântul să treacă, cu sfială, prin prispa din lemn, a cărei bogăţie este o toacă simplă. În biserică se oficiază cununii şi slujbe religioase de sărbători, însă în timpul săptămânii, liniştea de aici, lăsată şi peste casele din apropiere, îţi aminteşte că veşnicia s-a născut la sat…

Pe ambele părţi ale aleii care duce duce de la biserică la poarta principală a muzeului, casele obişnuite, gospodăriile-atelier şi troiţele alternează armonios. Gorjul, Maramureşul, Bihorul, Vrancea, Suceava, Alba, Hunedoara s-au întâlnit în sat din Dumbravă, şi el locuit doar de păsări, soare, copaci.

Pe malul lacului, lângă indicatoarele ce te-au purtat spre comori, România rurală se sfârşeşte. Şi începe iar, cu fiecare pas pe una dintre potecile Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale.

  •  Distracţii de muzeu

Puţine muzee româneşti au partea de divertisment variată precum cea a Muzeului ASTRA din pădurea de lângă Sibiu. Plimbările pe jos sunt preferatele vizitatorilor ocazionali, ori ale abonaţilor fideli. Bicicletele sunt o opţiune, dar mai bine s-ar nimeri într-o amiază romantică închirierea unei căruţe ţărăneşti ori trăsuri. Când vremea e caldă, bărcile alungă păsările de pe lac.

Pe malul lacului, scena de spectacole folclorice se sprijină pe un ponton. Mai ales în timpul verii, aici vin să se întreacă maeştrii muzicii şi ai dansului. Dar tot pe scenă şi în apropierea ei se organizează multe festivaluri şi târguri.

Când nu e agitaţie prin muzeu, merită încercat jocul de popice în popicăria adusă din Răşinari (jud.Sibiu), unde ea fusese construită de meşterii populari în jurul anului 1920.

Expoziţiile temporare şi permanente atrag prin tematica populară, iar copiii au un spaţiu rezervat, Etno-Tehno-Parcul, pentru lecţiile de etnografie şi meşteşugărit.

De la prea multă plimbare prin muzeul în aer liber, s-ar putea ca setea şi foamea să nu te lase în pace, aşa că îndreaptă-te spre cele două hanuri tradiţionale, pentru un ospăţ pe cinste. Primul, cu un turn mare alb, a fost adus în 1991 de lângă Borsec, din comuna Tulgheş, unde primea călătorii ce traversau Carpaţii. Cel de-al doilea han, transferat de la Veştem (Sibiu), reprezenta o clădire complexă, cu o brutărie, o carmangerie şi o afumătoare tradiţională.

Niciunde nu scrie, dar în biletul pentru muzeul în aer liber ASTRA se include discret un dicţionar virtual de arhaisme şi regionalisme: dârstă, piuă, şteamp, găitănărit, poverne, boştinărit, curnic, târnaţ, cotroană, gomilă, joagăr, etc. La fel, un album vechi de familie, cu casele strămoşeşti. Până la urmă, fiecare se bucură că biletul este, de fapt, pentru România de azi şi de altădată.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata