Sfinţii care străjuiesc Ceahlăul

3

Legendele ne povestesc că Ceahlăul a fost loc de rugăciune încă din timpurile străvechi ale geto-dacilor. Istoria ne spune cu certitudine că Ceahlăul este muntele unde de secole pustnici sau simpli călugări şi-au dus viaţa duhovnicească.

Pe înălţimile muntelui sau la poalele sale au existat de-a lungul timpului sihăstrii a căror amintire n-a putut fi ştearsă. Se ştie încă de sihăstria lui Dragoş (sec. XIV-XV), sihăstria Hangu (sec. XIV-XVII ), sihăstria Poiana Ceahlăului (sec. XVI-XVIII), sihăstria Ceahlău (sec. XV-XVIII), sihăstria Peon (sec. XV-XX), iar dintre pustnicii ce au vieţuit pe aceste locuri Cuviosul Peon şi Cuvioasa Mavra.


Astăzi la o altitudine de 1850m se află Mănăstirea de pe Ceahlău cu trei hramuri: „Naşterea Maicii Domnului” – 8 septembrie, „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare” – 2 iulie şi „Schimbarea la Faţă a Domnului” – 6 august. Biserca în întregime din lemn, s-a început în 1992 şi a fost finalizată în 1993. Mănăstirea de pe Ceahlău are în subordine două schituri: Schitul Sf. Antonie-Stănile şi Schitul Sf. Ilie-Cerebuc.

Timp de şapte secole, foarte multe lăcaşuri au sfinţit Muntelui Ceahlău, iar denumirile lor, păstrate până în ziua de astăzi, poartă numele unor sfinţi pustnici sau pustniciţe, „doctori fără de arginţi”, bine plăcuţi înaintea Domnului: „Peştera lui Ghedeon”, „Peştera lui Vacol”, „Peştera lui Nicandru”, „Poiana lui Serafim”, „Poiana lui Bucur”, „Obcina Chiliei”, ” Chilia lui Ghedeon”, „Piciorul Maicilor”, „Poiana Serafimei” sau „Poiana Maicilor”, loc unde s-ar fi nevoit Sfânta Mavra, cunoscută drept sfânta cu căprioara.  Potrivit legendei, preoţii băteau toaca înaintea oficierii slujbelor chiar din vârful muntelui, iar strămoşii noştri, dacii, urcau pe culmile Ceahlăului pentru a se ruga, în credinţa că acolo sunt mai aproape de Dumnezeu.  Tot legenda spune că Ceahlăul a fost făcut din poruncă cerească, sursele istorice arătând şi faptul că acolo era locul unde regii daci ai acelor vremuri erau iniţiaţi în tainele vieţii spirituale.

Pe vârful Toaca se afla, până la sfârşitul secolului XIX, o toacă de lemn şi un clopot mare, care au sunat secole de-a rândul la sărbători şi în fiecare miez de noapte, deşteptând sihaştrii la sfânta rugăciune. Alături se află „Vârful Panaghia”, închinat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea României.
Mult timp, muntele Ceahlau s-a numit “Muntele Kogaion”, denumire dată de către daci. Din secolul XVI s-a numit “Muntele Peonul”, de la unul din cei mai mari sihaştri ai Ceahlăului, anume „Cuviosul Peon”.

  • Tradiţia urcuşului pe munte al ierarhilor

Părintele Chir Teodosie, arhiepiscop şi mitropolit al Moldovei, urca, în vara lui 1612, Ceahlăul, spre a delimita împrejurimile principalului lăcaş de cult din zonă, mănăstirea Peon. Mai târziu, în 1641, la 7 august, pe Ceahlău ajunge mitropolitul Varlaam, împreună cu episcopi din Moldova, spre a „hotărnici moşia mănăstirii”.

În 1809, urcă în pelerinaj pe Ceahlău şi mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi, însoţit de călugări de la mănăstirea Durău. El a urcat culmea muntelui şi a sfinţit apa izvorului „Fântâna rece” care, de atunci, se numeşte „Fântâna mitropolitului”. Veniamin Costachi a mai urcat muntele şi în 1835, când l-a însoţit pe domnitorul Dimitrie Sturdza în ascensiunea acestuia la vârfurile Toaca şi Panaghia.

Mitropolitul Iosif Naniescu l-a urmat pe Veniamin Costachi la urcarea muntelui, în vara anului 1883. Însoţit de o mulţime de călugări, el a cercetat peşterile sihaştrilor, a resfinţit „Fântâna mitropolitului” şi a urcat la vârful Ocolaşul Mare.

Tradiţia urcuşului pe munte al ierarhilor, a sfinţirii unor sihăstrii şi locuri de rugăciune a fost continuată de mitropolitul Moldovei Partenie Clinciu – în anii 1901 şi 1904 – şi de patriarhul Iustinian – în 1947.

Ultimul pelerinaj cu preoţi de dinainte de 1989 a avut loc în 1981 când, vlădica Petre Şarpe, sfidând interdicţiile şi ameninţările, a luat mai mulţi preoţi şi diaconi, precum şi 60 de elevi de la Seminarul Mănăstirii Neamţ, şi i-a dus pe Ceahlău să le arate locurile în care au existat schituri şi mănăstiri.

  • CUVIOSUL PEON SIHASTRUL – Muntele Ceahlău (secolele XV-XVI)

Marele sihastru ieroschimonahul Peon era cu metania din Schitul lui Silvestru, situat la nord de Muntele Ceahlău. Umplându-se de râvnă pentru dragostea lui Hristos, a sihăstrit mulţi ani pe culmea unui deal din apropiere, devenind iscusit lucrător al rugăciunii şi înaintevăzător. Locul în care s-a nevoit se cheamă până astăzi „Dealul lui Peon”.

 

Apoi, dorind să urmeze marilor pustnici egipteni şi sinaiţi, şi-a făcut o colibă pe vârful Muntelui Ceahlău şi a sihăstrit acolo mai mult de zece ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu, rugându-se pentru lume şi răbdând cu bărbăţie frigul iernii, vânturile cele iuţi şi ispitele diavolului. A adunat încă şi câţiva ucenici şi a ajuns părinte duhovnicesc al tuturor sihaştrilor din jurul Ceahlăului.

Deci, văzând cuviosul râvna lor, a aşezat un clopot şi o toacă de lemn pe vârful muntelui şi a rânduit să se sune în fiecare zi şi miez de noapte pentru deşteptarea la rugăciune a călugărilor ce se nevoiau în jurul muntelui.

După numele cuviosului, Ceahlăul s-a numit sute de ani „Muntele lui Peon”, popular „Pionul”, iar cele două vârfuri se numesc până astăzi „Toaca” şi „Panaghia”. Tot el a rânduit şi zi de hram pentru Muntele Ceahlău, la 6 august, Schimbarea Domnului la Faţă, asemenea Muntelui Athos, înălţând deasupra muntelui o mică biserică de lemn, unde se făcea Sfânta Liturghie.

Cuviosul Peon a rânduit ca la hramul muntelui să se adune pe Ceahlău, o dată pe an, toţi sihaştrii şi credincioşii din împrejurimi. Aici făceau priveghere de toată noaptea, săvârşeau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mâncau împreună, apoi, dând laudă lui Dumnezeu, cobora fiecare la chilia sa. Astfel, acest mare părinte a făcut din Ceahlău un Athos românesc, creând în Moldova o puternică tradiţie autohtonă, care se păstrează până în zilele noastre, Ceahlăul fiind singurul munte din Carpaţi şi Balcani care are zi de hram, ca şi Muntele Athos.

Spre bătrâneţe, Cuviosul Peon s-a stabilit în sihăstria lui Silvestru, la poala muntelui, înnoind în întregime schitul şi adunând în obştea sa până la 30 de călugări. De la el, sihăstria lui Silvestru se numeşte până astăzi „Mănăstirea Pionul” (Peon). Deci, ajungând la vârsta de peste optzeci de ani şi simţindu-se chemat de Hristos, a adormit cu pace şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi români. (Sfinţi români din sec XV-XVII)

  • CUVIOASA MAVRA DE LA CEAHLĂU (secolele XVII-XVIII)

Această fiică duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române şi odraslă după neam a pământului românesc, sfinţit prin jertfa şi rugăciunile atâtor sfinţi şi cuvioşi iubitori de Hristos, era de loc dintr-un sat de pe Valea Bistriţei, nu departe de Muntele Ceahlău.

Părinţii ei au crescut-o de mică în frică de Dumnezeu, deprinzând-o cu rugăciunea, cu postul şi prezenţa regulată la slujbele bisericii. Vara, mai ales, o duceau părinţii în pelerinaj pe la marile mănăstiri din ţinutul Neamţ, iar în sărbători o lăsau să se închine la schiturile de maici din jurul Ceahlăului, precum Casiana, Sofia, Schitul lui Silvestru, zis şi „Schitişor”, şi mai ales la Durău, care în secolul XVIII ajunge cea mai vestită sihăstrie de călugăriţe din Moldova.

Ajungând ca de 20 de ani şi rănindu-i-se inima pentru dragostea lui Hristos, a renunţat la cele trecătoare şi, părăsind casa părintească, a ales pe cele veşnice, adică viaţa smerită călugărească, de rugăciune şi despătimire, care ajută cel mai mult la mântuirea sufletului. Mai întâi s-a nevoit în obştea de maici a Schitului Silvestru, numit şi „Schitişor”, unde se osteneau câteva suflete iubitoare de Hristos, sub povăţuirea unei egumene blânde şi smerite.

După câţiva ani a luat schima monahală, primind numele de Mavra, în locul celui de botez, Maria. Şi era maica Mavra foarte nevoitoare, blândă şi smerită, iubind cel mai mult tăcerea, biserica şi neîncetata rugăciune. Dormea câteva ore pe scaun, făcea sute de metanii, mânca o dată pe zi, seara, şi se mulţumea cu câţiva pesmeţi muiaţi în apă şi cu puţine legume.

Dorind mai multă linişte, fericita Mavra şi-a făcut în apropiere o mică chilie din lemn şi pământ. Ziua lua parte la biserică şi făcea ascultare în schit, iar noaptea se nevoia aici cu neştiute osteneli duhovniceşti. Şi a sporit Cuvioasa Mavra atât de mult în acest rai al rugăciunii şi liniştii, încât şi păsările cerului şi animalele pădurii o iubeau şi se îmblânzeau în faţa ei. Cel mai mult o cinsteau căprioarele.

Spun bătrânii din jurul Ceahlăului că fericita Mavra mergea totdeauna pe cale, pe potecile muntelui şi chiar prin sate, cu o căprioară după ea. Între sihaştrii români cunoscuţi, Cuvioasa Mavra este singura căreia îi slujeau animalele sălbatice, ca şi Sfânta Teodora de la Sihla, căreia îi aduceau de mâncare păsările cerului.

Văzând călugăriţele de la Ceahlău nevoinţa Cuvioasei Mavra, s-au adunat mai multe suflete lângă bordeiul ei şi au rugat-o să le fie povăţuitoare spre Hristos şi mamă duhovnicească. Şi erau toate un suflet şi un cuget. Nevoinţa lor era aceasta: neîncetată rugăciune în dragoste şi smerenie, desăvârşită ascultare în bucuria Duhului Sfânt, mâncare o dată pe zi, seara; îndelungată priveghere de noapte şi citirea Psaltirii şi a altor cărţi sfinte.

De la Schitul lui Silvestru, Cuvioasa Mavra s-a retras la şi mai aspră nevoinţă, într-o poiană sub vârful Ceahlăului, numită Ponoare. Aici era singură cu Dumnezeu. Numai iubita ei căprioară, ca o ucenică vrednică ce-i era, o însoţea, iar mâna Domnului o acoperea de tot răul. Şi se nevoia fericita, ca o adevărată mireasă a lui Hristos, pe Muntele Ceahlău, răbdând cu tărie frigul iute, vânturile şi zăpezile mari, ca şi focul ispitelor de tot felul, căci aici se lupta faţă în faţă cu diavolul, cu gândurile şi cu neputinţele firii.

Ucenicele ei, căutând-o peste tot, au aflat-o pe munte şi s-au adunat una câte una în jurul Cuvioasei Mavra. Apoi, rugându-se şi plângând împreună, cu ajutorul credincioşilor de prin sate, au făcut în poiană mai multe chilii pustniceşti şi o mică biserică de lemn cu hramul Taborului – Schimbarea la Faţă. De la ele, poiana aceasta se numeşte până astăzi „Poiana Maicilor”.

În această oază de linişte şi rugăciune s-a nevoit Cuvioasa Mavra până la sfârşitul vieţii, răbdând necazurile cu bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Dădea încă şi sfaturi înţelepte ucenicelor şi credincioşilor care urcau pe munte să le ceară cuvinte de mântuire şi să le aducă hrană şi cele de nevoie.

Simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a cerut Preacuratele Taine, apoi, chemând în jurul ei toate ucenicele, le-a dat multe sfaturi duhovniceşti şi sărutarea cea mai de pe urmă, vărsând multe lacrimi.

După puţin timp au aflat-o în chilie adormită în Domnul şi, plângând-o toate călugăriţele de sub Ceahlău, au îngropat-o în Poiana de la Ponoare. Moaştele ei, ca şi ale atâtor nevoitoare, se află tăinuite aici în „Poiana Maicilor” până la sfârşitul veacurilor, iar sufletul ei se desfătează cu ceata Sfinţilor în Cer. (Sfinţi români  din sec XVII-XVIII)

loading...
Citește și
3 Comentarii
  1. Gogu spune

    E vorba de PS Pavel Serpe si nu Petre Sarpe!

  2. ioan spune

    Doamne ce mult imi doresc sa ajung in aceste locuri Binecuvintate.Ma rog tie Doamne zi si noapte AJUTAMA amin

  3. Radu Radutoiu spune

    Doamne ajută. Îmi puteți spune ziua de prăznuire a Sfintei Cuvioase Mavra de la Ceahlău.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.