„Nu ne vindem ţara!” (o dăm degeaba…)

0

România se dovedeşte a fi încă odată ţara tuturor posibilităţilor. Dacă datele statistice vehiculate de instituţiile guvernamentale pictează tabloul economic românesc al mijlocului de an 2013 în culori mai mult decât pastelate, cifrele etalate însă de investitori sunt cu totul diferite, estompând tuşele luminoase din acelaşi tablou.

Dănuţ Dudu

 

Festivism vs pesimism? Greu de spus în condiţiile în care executivul stimulat de ultima întâlnire cu reprezentanţii FMI şi-a propus un buget care este considerat de Consiliul Fiscal ca fiind discutabil din multe puncte de vedere.

Pentru început să vedem partea plină a paharului: conform BNR, în primele 6 luni ale anului 2013, contul curent al balanţei de plăţi a înregistrat un excedent de 695 milioane euro (faţă de deficitul de 2,7 miliarde euro în aceeaşi perioadă din 2012, pe fondul reducerii deficitului balanţei comerciale, al veniturilor şi al surplusului înregistrat de balanţă serviciilor).

O veste bună, întunecată însă de partea goală a paharului: conform aceleiaşi surse investiţiile directe ale nerezidenţilor în România au totalizat 666 milioane euro (faţă de 826 mil. euro în perioada ianuarie – iunie 2012), din care creditele intra grup au însumat 570 milioane euro, iar participaţiile la capital consolidate cu pierderea netă estimată 96 milioane euro.

Mai mult, în ultimii ani, investiţiile străine directe din România au fost orientate către sectorul financiar (bănci şi asigurări) şi mai puţin în producţia propriu-zisă, ceea ce a dus la o influenţă mai puţin consistentă asupra creşterii economice. Este şi normal să-ţi pui întrebarea ce i-a făcut pe investitori să evite şi alte zone ale economiei româneşti?

Unul dintre răspunsuri este cel referitor la dezvoltarea pieţei de capital autohtone şi implicarea statului în acest segment.

Perceput ca un sector speculativ în care jocul seamănă cu cel de la loterie (cu toate că este departe de a fi aşa ceva), guvernanţii nu doresc să aplice metoda poloneză de finanţare a economiei şi se mulţumesc să apeleze la ajutorul financiar internaţional.

Altfel, este de înţeles de ce guvernul şi-ar asuma listarea duală a Romgaz, care obligă practic statul român să participe la dezvoltarea altei pieţe de capital decât cea de la Bucureşti.

În schimb, atât FMI, cât şi guvernul nu au ridicat niciun deget în ultimii zece ani, când numeroase companii private au fost delistate de pe bursă locală de multinaţionalele străine care le controlează. Astfel, bursa a pierdut companii precum Dacia, Sidex, Ursus, Lafarge Romcim, Silcotub care, însă, au fost listate indirect prin cumpărătorii acestora pe pieţele internaţionale.

Dacă aceste companii ar fi fost listate, piaţa locală de capital ar fi fost cu siguranţă mult mai puternică şi ar fi putut susţine fără probleme o ofertă de 600 mil. euro precum cea de la Romgaz. Mult aşteptatele listări ale companiilor energetice din acest an au fost amânate pe termene nedefinite ceea ce face că, implicit, interesul investitorilor să scadă direct proporţional cu bâlbâielile executivului de la Bucureşti.

Nu este neapărat meritul Statului că străinii au făcut mari investiţii în România de-a lungul timpului, ci este meritul unei pieţe extrem de atractive şi care, pe termen lung, promitea profituri ridicate.

De la băncile care au venit şi până la companiile petroliere sau cele din zona energetică – toate au „văzut” cum ar fi trebuit să arate România peste 10-15 ani, iar tabloul li s-a părut suficient de atrăgător încât să îşi dorească să facă parte din el.

Mai mult, se poate spune că era o greşeală de management să nu fii prezent pe piaţă atunci când piaţa se maturizează. Deciziile luate în anumite momente au adus profituri substanţiale pentru cei care au riscat să intre pe piaţa românească, cele mai de succes poveşti fiind cele ale OMV-Petrom sau ale marilor grupuri bancare care au reuşit să treacă prin criză sprijinindu-se pe umerii băncilor româneşti transformate în filiale ale acestora.

Cel de al doilea răspuns ţine de nisipurile mişcătoare din mlaştina legislativă a economiei româneşti, în care jocurile sunt făcute după criterii ce se bazează pe interesele grupurilor de putere aflate la conducerea ţării. Schimbarea perpetuă a legislaţiei fiscale şi a modalităţilor de aplicare, schimbarea continuă a organizării administrative nu permite potenţialilor investitori să-şi creioneze planuri de afaceri viabile.

La aceasta se adaugă unghiul din care este atacat dezvoltarea economică a ţării care depinde atât de organismele financiare internaţionale, cât şi de interesele guvernanţilor. Un exemplu concludent este ceea ce se întâmplă în zona energetică, cu o piaţa locală suficient de mare şi extrem de atrăgătoare pentru un mare jucător, dar pentru care accesul rămâne la nivel deziderat.

Poarta numită privatizare este în continuare închisă, în ciuda presiunilor făcute de FMI pentru a debloca procesul de transformare a marilor companii de stat în companii private. Se poate spune că în aceste condiţii politicul mai degrabă i-a oprit pe investitori să intre decât i-a încurajat.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.