Ce înseamnă o familie disfuncţională?

0

O astfel de incadrare poate insemna multe lucruri. Poate fi familia care ne trage in jos, care ne face rau pentru ca altfel nu stie, care ne face rau crezand ca ne vrea binele sau care, pur si simplu, ne copleseste cu prea multele solicitari, conform psychologies.ro.

Exista tipare bine stabilite care incadreaza cu certitudine o familie in aceasta categorie – spre exemplu, familiile in care exista abuzuri de orice natura –, dar si acele familii in care raul nu este evident, palpabil, limpede.

Inca din copilarie avem nevoie sa apartinem unei familii, sa simtim ca facem parte dintr-un grup restrans, in care ne cautam linistea, confortul si siguranta. Avem nevoie de aceasta apartenenta precum o plasa de siguranta pe parcursul devenirii, maturizarii si individualizarii noastre. Ne dorim sustinerea si sprijinul lor neconditionate.

Iar cand in realitate nu avem parte de acestea, isi gaseste fiecare mecanismele prin care se adapteaza la ceea ce are, incercand sa ia de la cei din jur ceea ce ii trebuie. Uneori, nu ne ofera prea multe, dar ne linisteste cumva existenta lor in fundal. Poate ne si razvratim pentru lipsurile lor, dar persistam in a ramane locului, dependenti de propria familie.

„In cazul influentelor pozitive ale familiei asupra noastra, dorim sa pastram si sa perpetuam (in relatia cu alte persoane) acele stari, momente, contexte, care noua ne-au facut bine, in care ne-am simtit relaxati si in siguranta. In cazul influentelor negative, se intampla acelasi lucru, dar din motive diferite. Freud vorbea – cu aproape o suta de ani in urma – despre «compulsia la repetitie», adica despre nevoia individului de a repeta o experienta traumatica. De ce repetam?

Pentru ca atunci cand ni s-a intamplat ceva traumatic (de regula, in copilarie), eul copilului este vulnerabil, slab, nedezvoltat si nu poate face fata la cantitati mari de stimuli nocivi. Astfel, starea copilului ramane amprentata de acel context traumatic, tipar relational cu parintele si, mai tarziu, viitorul adult va repeta aceeasi poveste (sau una asemanatoare). Repetam scenariile relationale negative pentru ca ne sunt cunoscute, suntem familiarizati cu ele si pentru ca eul nostru cauta permanent sa depaseasca trauma (prin repetitie)“, ne explica Georgiana Dobrescu, psihanalist.

  • Nevoia unei discuţii

Intr-un astfel de caz, poate simplul fapt ca exista o incercare de a discuta cu cel partial responsabil pentru starea noastra, este un pas inainte catre vindecare. Chiar daca nu obtinem raspunsurile pe care ni le dorim, vom fi impacati ca am spus ceea ce am avut de spus.

Un astfel de parinte, care nu este dispus sa discute deschis cu copilul lui ajuns la maturitate, sa il asculte si sa ii acorde atentia de care are acum nevoie si raspunsurile pe care le cauta, este un parinte mai atent la propriile nevoi decat la ale celuilalt. El dovedeste atat lipsa de curaj (intrucat nu vrea sa isi recunoasca vina si greselile), cat si neacceptarea maturitatii si a nevoilor copilului sau. Prefera sa ramana parintele autoritar, care nu permite sa fie „judecat“. Iar copilul persista in nevoia de a obtine de la parinte o liniste pe care acesta nu i-o poate oferi.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.