La 50 de ani de la moartea cântăreţei Edith Piaf se lansează o biografie „reală” şi bine documentată

0

Cu ocazia comemorării a 50 de ani de la moartea cântăreţei Edith Piaf, trecută în nefiinţă pe 10 octombrie 1963, o biografie foarte bine documentată, apărută în cursul acestei săptămâni în Franţa, îşi propune să pună capăt mistificărilor ce înconjoară viaţa artistei, pentru a face să strălucească mai puternic acest „mit francez”.

„De ce s-a inventat atât de mult, s-a exagerat în legătură cu Piaf?”, se întreabă Robert Belleret, citat de AFP, în introducerea lucrării sale „Piaf, un mythe francais”. Fost ziarist la Le Monde şi autor al unei biografii de referinţă a cântăreţului Leo Ferre, autorul a efectuat verificări laborioase, bazându-se îndeosebi pe circa o sută de scrisori adresate de Piaf confidentului ei, Jacques Bourgeat, rămase neexploatate până astăzi. În circa 700 de pagini, autorul desfiinţează unele din cele mai rezistente legende din jurul artistei. Minciuni şi jumătăţi de adevăr vehiculate de anturajul ei, unele fiind chiar încurajate de Piaf pentru a-şi „autoalimenta mitul”, arată autorul.

Astfel, contrar a ceea ce a afirmat mereu, Edith Gassion nu s-a născut pe stradă, pe 19 decembrie 1915, ci la spitalul Tenon din arondismentul parizian 20. Fiică a unei cântăreţe şi a unui contorsionist, ea a fost încredinţată spre creştere bunicilor, dar nici nu fost hrănită cu vin roşu şi nici oarbă în copilărie. Autorul se îndoieşte şi de afirmaţiile lui Piaf, conform cărora ea le-ar fi transmis acte false prizonierilor în timpul vizitelor în lagărele germane, în cel de-al Doilea Război Mondial. El evocă mai degrabă o cântăreaţă dezinvoltă, fără conştiinţă politică, ce nu ezită să se mute în 1942 într-un bordel „bine încălzit”, la doi paşi de sediul Gestapoului.

Belleret menţionează şi viaţa amoroasă a unui „Don Juan feminin”, „spărgătoare de căsnicii”, printre partenerii ei numărându-se Marcel Cerdan, Yves Montand, Georges Moustaki, Eddie Constantine.

Cartea nu trece cu vederea părţile întunecate (capriciile, dependenţele, meschinăriile) şi, chiar dacă desfiinţează mitul personajului, îi face totuşi dreptate, prezentând extraordinara forţă de muncă şi multiplele talente ale cântăreţei. Magnetismul pe scenă este evocat cu ajutorul criticilor din acea epocă, iar autorul încearcă să aducă în prim plan şi alte aspecte ale artistei, mai puţin cunoscute: datorită calităţilor ei de autor, a scris aproape 90 de cântece, printre care „La vie en rose” şi „L’Hymne a l’amour”.

Talentul ei scriitoricesc este cu atât mai remarcabil, cu cât scrisorile adresate lui Jacques Bourgeat demonstrează lupta pe care dus-o cu cuvintele. Corespondenţa artistei, care a fost scurt timp la şcoală, are la început greşeli de ortografie şi de sintaxă care au dispărut apoi. Piaf mărturiseşte că face dictări, ia lecţii de engleză şi spaniolă, scrie despre Socrate şi Racine şi visează să cutreiere locurile cu buchinişti.

Robert Belleret laudă şi formidabilul ei fler în a descoperi piese care au făcut înconjurul lumii şi talentul ei de Pygmalion, cu care şi-a perfecţionat şi promovat descoperirile, de la Yves Montand la Les Compagnons de la Chanson şi Charles Aznavour.

Subliniind că artista a fost un mănunchi de contradicţii, autorul o descrie ca fiind „secretoasă şi exhibiţionistă în acelaşi timp, generoasă şi calculată…, dominată şi apoi dominatoare, în compensaţie, rezistând loviturilor dure cu o furie şi o forţă uimitoare, dar fiind mereu înduioşată de viaţa ei”.

Sunt ingredientele unui mit care va fi omagiat în această toamnă, la 50 de ani de la dispariţie, cu o mulţime de documentare, cărţi, concerte şi o seară omagială în oraşul ei fetiş, New York.(Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.