Cristalizarea sensibilă – metoda care ne arată câtă viaţă există în alimentele pe care le consumăm

0

Cristalizarea sensibilă este o metodă calitativă pusă la punct în anii 1930-1950 de către o serie de cercetători, începând cu biochimistul Ehrenfried Pfeiffer. Ea a fost utilizată de-a lungul timpului si este folosită si acum, cu rezultate bune, pentru a evidenţia calitatea biologică superioară a plantelor medicinale şi a produselor alimentare ecologice şi biologice faţă de produsele alimentare convenţionale, precum şi pentru a evalua modificările biologice pe care le suferă o plantă sau un aliment în funcţie de metoda de procesare aleasă sau în funcţie de condiţiile de depozitare.

 

1. Rezumat ştiinţific

Lucrarea îsi propune să stabilească dacă metoda cristalizării sensibile poate fi folosită pentru a determina, rapid şi global, valoarea biologică a plantelor medicinale şi a medicamentelor de sinteză.

Folosim termenul de valoare biologică pentru a desemna global proprietăţi cum sunt prospeţimea, nivelul de puritate, “îmbătrânirea”, nivelul de “vitalitate”, precum si pentru a determina “cantitatea” de energie a vieţii prezentă într-un substrat (metoda diferenţiază foarte fin substanţele organice de cele anorganice, iar în ceea ce priveşte substanţele organice, poate determina “moartea” lor treptată, dacă probele sunt făcute de exemplu pe frunze care au fost culese si apoi ţinute mai multe zile, timp în care ele încep treptat să moară, uscându-se). Un alt obiectiv a fost stabilirea de indicatori specifici pentru evaluarea acestor parametri.

Un alt scop este evaluarea compatibilităţii biologice a plantelor şi a medicamentelor cu fiinţa umană. Orice substanţă, vie sau nevie, prezintă o amprentă de cristalizare sensibilă cu o anumită specificitate.

Studiul comparativ al unor plante medicinale (Pausinystalia yohimbe, Hypericum perforatum, Inula helenium, Azadirachta indica, Embelia ribes, Salix alba, Cnicus benedictus, Spirulina platensis, Tribulus terrestris, Betula sp.) faţă de medicamente de sinteză cu acţiune terapeutică similară, realizat cu ajutorul cristalizării sensibile, sugerează faptul că plantele medicinale sunt mult mai compatibile din punct de vedere biologic cu fiinţa umană şi aşadar mai potrivite pentru uz terapeutic.

 

2. Obiectul cercetării

Prin acest studiu am urmărit să stabilim dacă putem utiliza metoda cristalizării sensibile pentru a cerceta ce substanţe terapeutice sunt compatibile biologic cu fiinţa umană. O altă întrebare la care am urmărit să răspundem a fost dacă am putea prevedea cu ajutorul acestei metode apariţia de efecte secundare în cazul folosirii respectivelor substanţe terapeutice.

Pentru aceasta am realizat serii de cristalizări sensibile pentru plante medicinale şi medicamente de sinteză care au un mod de acţiune similar, respectiv:

1. antiinflamatoare nesteroidiene: acid acetilsalicilic şi scoarţă de Salix alba (salcie);
2. antiinflamatoare nesteroidiene: indometacin si partea aeriană de Cnicus benedictus (schinel);
3. antibiotice cu spectru larg: metronidazol si frunze de Azadirachta indica (neem sau nimba);
4. antibiotice cu spectru larg, cu tropism digestiv: sulfatiazol si fructe de Embelia ribes (vidanga);
5. vitamine: riboflavină si Spirulina platensis (sursă naturală de riboflavină);
6. diuretice: furosemid si fructe de Tribulus terrestris (colţii babei);
7. diuretice: clortalidona si frunze de Betula sp. (mesteacăn);
8. antidepresive: prozac si flori de Hypericum perforatum (sunătoare);
9. antidepresive: seroxat si rădăcină de Inula helenium (iarbă mare);
10. afrodiziace: viagra si scoarţă dePausinystalia yohimbe (yohimbe).

3. Introducere

În prezent, există mijloace ştiinţifice destul de puţine cu  ajutorul cărora să se poată arăta într-un mod rapid şi sigur dacă un  medicament este cu adevărat util menţinerii vieţii fiinţei umane sau nu.

Nu sunt acceptate ca fiind dovezi stiinţifice în acest sens decât laborioasele studii clinice care presupun deja testarea medicamentului pe om si care pot fi realizate doar după realizarea studiilor fizico chimice si a celor pe animale de laborator, astfel încât timpul necesar pentru ca un medicament să fie complet testat este uneori de mărimea zecilor de ani de zile.

Cu toate acestea, adevărul despre efectul complet al unui medicament iese la iveală într-un mod extrem de dureros abia atunci când sute sau chiar mii de pacienţi plini de speranţă si de încredere, ajung să sufere de probleme de sănătate uneori mai grave decât cele pe care le tratau cu respectivul medicament.

Hipocrate îsi învăţa discipolii că: „Remediile este necesar să fie asemeni alimentelor, iar alimentele asemeni remediilor”. Ce poate însemna aceasta decât că orice remediu este necesar să fie la fel de util omului ca şi un aliment care-i menţine viaţa si că orice aliment este necesar să fie ales după criteriul utilităţii sale în direcţia refacerii sau menţinerii stării de sănătate perfectă.

Pe lângă toate substanţele chimice pe care le conţine, un aliment conţine si viaţă, fiind cu atât mai apreciat cu cât este mai proaspăt si mai biologic, adică mai plin de viaţă.

Însă viaţa nu poate fi măsurată cu analize fizico-chimice.

În ultimele decenii, s-a conturat tot mai mult necesitatea folosirii unor metode calitative, care să vină în completarea metodelor analitice obişnuite (fizice si chimice cantitative), şi să aibă astfel o contribuţie importantă la lărgirea conceptului de calitate, mai ales în ceea ce priveste utilizarea plantelor şi a altor substanţe de către om, în scop alimentar sau medicinal.

Dintre metodele calitative morfogenetice merită amintite dinamoliza capilară, testul picăturii sensibile, precum şi analiza cristalelor de gheaţă realizată de către Masaru Emoto, devenită celebră în ultimii ani.

În medicină, în farmacie, în agricultură, în industria alimentară, precum şi în industria suplimenţilor alimentari, controlul calităţii produselor se face în principal cu ajutorul unor metode analitice biochimice, adesea foarte laborioase şi costisitoare, cum sunt analizele fizico-chimice şi microbiologice. Însă astfel de metode sunt limitate atunci când se ridică problema aprecierii calităţii biologice, a determinării anticipative a evoluţiei în timp a unui produs, sau a comparării calitative a două produse care chimic au aceeaşi compoziţie dar care diferă prin aspecte calitative, mai ales de natură biologică sau energetic-subtilă.

Din aceste motive producătorii s-au orientat spre utilizarea de diverse metode calitative, dintre care cristalizarea sensibilă, numită şi tesigrafie, biotesigrafie sau morfocristalizare este metoda morfogenetică cea mai cunoscută şi mai utilizată. Ea a fost utilizată de-a lungul timpului şi este folosită si acum, cu rezultate bune, pentru a evidenţia calitatea biologică superioară a produselor alimentare ecologice şi biologice faţă de produsele alimentare convenţionale, precum şi pentru a evalua modificările biologice pe care le suferă un aliment în funcţie de metoda de prepare aleasă.

Meritul deosebit al metodei este însă acela de a diferenţia foarte clar substanţele organice vii de cele moarte sau de cele anorganice, iar în ceea ce priveste substanţele organice poate determina “retragerea” treptată a energiei vieţii, pe măsură ce se instalează moartea biologică, dacă probele sunt făcute de exemplu pe frunze care au fost culese si apoi ţinute mai multe zile, timp în care ele încep treptat să moară, uscându-se.

Ea a fost mult folosită în studiul forţelor morfogenetice (forţele care guvernează apariţia formelor fizice vii şi nevii şi fenomenele fiziologice vii), respectiv pentru a pune în evidenţă tipul de energie asociată substratului analizat, aspect imposibil de determinat prin metode cantitative.

 

  • Originea metodei

Metoda provine din Şcoala antropozofică şi a fost inspirată de către Rudolf  Steiner. A fost pusă la punct în anii 1930-1950 de către o serie de cercetători, începând cu biochimistul Ehrenfried Pfeiffer (1899- 1961) care şi-a dorit să găsească o cale prin care ceva imaterial şi mai ales specific vieţii, ar putea fi redat printr-o metodă materială. Pentru aceasta el a căutat, aşa cum i-a indicat Steiner, un „reactiv sensibil la modificările formelor aşa cum turnesolul este sensibil la acizi şi la baze”.

Pfeiffer a testat în acest scop numeroase săruri şi în 1925 definitivează metoda cristalizării sensibile pe baza clorurii de cupru hidratate (CuCl2x2H20), cea mai sensibilă sare la modificările forţelor morfogenetice în raport cu substratul adăugat. Menţionăm că atât Pfeiffer, cât şi alţi cercetători cum au fost Selawry, Kolisko şi Jung au testat şi alte săruri alcaline şi alcalino-pământoase (de sodiu, magneziu, potasiu) precum şi săruri metalice (de fier, plumb, aur, mercur, argint, staniu, zinc), înainte de a alege clorura de cupru hidratată.

Prima lucrare despre cristalizare a lui Pfeiffer apare în 1927: „Aus dem naturwissenschaftlichen Forschungslabor in Dornach” („Comunicarea laboratorului de cercetare a stiinţelor naturale din Dornach”).

În 1930 publică „Kristalle” („Cristalele”), în 1931 „Studium von Formkraften an Kristallisationen” („Studiu asupra forţelor generatoare de forme în cadrul cristalizării”), în 1935 „Empfindliche kristallisationen als Nachweis von Formkraften im Blut” („Cristalizarea sensibilă, indicator al forţelor formatoare purtate de către sânge”).

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.