Traducătoarea suedeză Inger Johansson: Limba română m-a ales; România este destinul meu

0

Traducătoarea suedeză Inger Johansson consideră că destinul său îl reprezintă România, limba română fiind aceea care a ales-o, cu 47 de ani în urmă, de când i s-a dedicat, tălmăcind creaţiile unor mari nume ale literaturii noastre contemporane.

Într-un interviu acordat AGERPRES la Târgul de Carte de la Goteborg, Inger Johansson vorbeşte despre începuturile sale în studiul limbii române, despre lucrul la traducerea cărţilor lui Mircea Cărtărescu, despre modul în care publicul suedez poate recepta literatura română, remarcând interesul crescut pentru România.

AGERPRES: Aţi tradus o serie de scriitori români de primă importanţă, de la Gabriela Melinescu şi Nichita Stănescu, la Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolaie. Ce v-a determinat să alegeţi limba română?

Inger Johansson: Îndrăznesc să spun că este limba care m-a ales pe mine. În 1965, am studiat franceza, la Universitatea din Lund, cu profesorul Alf Lombard. Am fost singura studentă de atunci, dar am luat lecţii private cu doamna Dagmar Falk, care astăzi are 100 de ani. Ea îmi urmăreşte tot timpul fiecare pas, în locul părinţilor, ştie tot ce fac şi are un interes vital pentru orice fac în domeniul românesc.

AGERPRES: După profesorul Lombard, ea a fost cea care v-a marcat evoluţia.

Inger Johansson: Da. A fost un mentor, care m-a condus cu toată vitalitatea ei. Şi a crezut în mine.

AGERPRES: Când aţi început să traduceţi din română?

Inger Johansson: În anii ’70 am început s-o traduc pe Gabriela Melinescu. Ea a venit atunci în ţară la noi. Am tradus trei romane şi un jurnal, dar nu a mai fost nici o editură interesată de literatura română, aşa că am tradus o mulţime de cărţi în engleză. Abia la începutul anilor 2000 am fost angajată de Editura Bonniers pentru traducerea lui Mircea Cărtărescu. Până în prezent i-am tradus şase titluri şi împreună cu Gabriela Melinescu am făcut un volum de Nichita Stănescu. Foarte îndepărtat în trecut, am tradus şi o dramă de Horia Lovinescu.

AGERPRES: E greu să traduci din limba română?

Inger Johansson: Traducerea din orice limbă este întotdeauna grea. Nu se poate spune că e mai uşor sau mai greu dintr-o limbă în alta. Trebuie să ai talent, interes şi insistenţă să o faci. Şi mai ales dacă ai un scriitor de calibrul lui Cărtărescu, ştii că e o aventură nemaipomenită. Şi mai ales când vezi ceea ce iese în limba ta maternă din aşa o comoară de literatură ca a lui, atunci poţi să lucrezi fără să simţi efortul. Trebuie să mă întrebaţi deci cum se traduce literatura bună. Să traduci literatură mediocră este cel mai greu lucru. Asta pentru că nu poţi fi fidel cu o lucrare mediocră, pentru că odată tradusă, aceasta este, dacă se poate spune aşa, şi mai mediocră. Este o dilemă a multor traducători.

AGERPRES: Cum a fost traducerea autorului „Orbitorului”?

Inger Johansson: Pentru mine, cu un scriitor mare am putut face şi cele şase cărţi mari, de la „Nostalgia”, până la „Jurnal” şi încă alte 10 cărţi în plus, în acelaşi timp. Asta înseamnă că am primit atât de multă energie de la literatura lui Cărtărescu, încât am avut putere în plus să mai fac şi alte lucruri.

AGERPRES: Până unde se poate merge în actul traducerii? Asta apropo de vorba „traduttore-traditore”. Ceea ce rezultă nu este oare o lucrare nouă? Şi atunci, traducătorul nu este el însuşi un creator, de altă factură?

Inger Johansson: Da. Cum a spus Mircea Cărtărescu la un seminar de aici (n.r. – Târgul de Carte de la Goteborg). El este unul dintre foarte puţinii scriitori care, într-adevăr, cu profunditate recunoaşte că în traducere asistăm la un proces de recreare. Unul dintre cele mai mari momente în istoria colaborării noastre a fost acela când am terminat „Aripa stângă”. I-am scris un mail lui Cărtărescu şi i-am spus: „Iată, am dat-o! Am terminat-o!”. Şi el, imediat, mi-a răspuns: „Atunci, cartea asta este, în aceeaşi măsură, a mea şi a ta”. Este un gest, o recunoaştere foarte, foarte vastă, de o profunzime enormă, pentru că el înţelege, într-adevăr, despre ce este vorba.

AGERPRES: Este cunoscută literatura română sau nu în ţara dumneavoastră? Cum sunt apreciate cărţile scriitorilor români în Suedia?

Inger Johansson: Trebuie să-i întrebaţi pe editori. Eu citesc doar cronicile, care sunt laudative, apreciind nivelul înalt de literatură sofisticată. Personal, sunt în stare acum, după atâţia ani, să văd că tradiţia literară a rezistat în ciuda suferinţei, când literatura a fost uneori ameninţată, prin toate evenimentele Revoluţiei şi lucrurile bulversante din istoria României.

AGERPRES: La ce vă referiţi?

Inger Johansson: Este foarte greu de realizat, de înţeles pentru un cititor de aici care habar nu are de natura ameninţării la care poate fi supusă literatura. Nu se poate imagina nivelul de naivitate al cititorului de aici şi din alte ţări occidentale. Dacă n-ai trăit sub opresiune, sub dictatură, habar n-ai despre ce e vorba, ce înseamnă suferinţa. Dar acesta este şi privilegiul cititorului, să n-o ştie. Să iubească doar cărţile în sine. Uneori, naivitatea este ceva bun, un ajutor şi un sprijin pentru oamenii care vin aici cu istorii de suferinţă. Deci, nu ştiu ce fel de interes, ce curiozitate au cititorii suedezi.

AGERPRES: Aveţi o carte a unui scriitor român pe masa de lucru acum?

Inger Johansson: O să încep cu versiunea în proză a „Levantului”. Cărtărescu a rescris „Levantul” în proză. Şi noi, ca şi francezii sau alţi traducători din alte limbi, vom traduce această carte.

AGERPRES: Prin cărţile pe care le traduceţi, prin modul în care abordaţi această trudnică întreprindere vă dovediţi apropiată nu doar de limba română, ci şi de istoria noastră. Aţi fost în România. Ce ştiţi despre noi?

Inger Johansson: România este destinul meu. De felul meu nu călătoresc prea mult. Dar a devenit destinul meu şi soţul meu lucrează în domeniul purificării apelor în România. Ne-am înţeles, fiecare cu preocupările lui, că România înseamnă foarte mult pentru noi.

AGERPRES: Ce le-aţi transmite românilor, din perspectiva unui suedez care, iată, iubeşte România?

Inger Johansson: Mai ales faptul că zilele acestea se vede un reflux foarte mare de interes mai ales pentru literatura română, dar şi pentru viaţa din România. Se vede în cele mai mari ziare din Suedia care scriu despre realităţile româneşti. Şi asta nu doar din numărul foarte mare al articolelor, ci şi din perspectiva vastă a subiectelor abordate. Este un act de reciprocitate faţă de modul în care Institutul Cultural Român a lucrat cu publicul suedez, în cadrul întâlnirilor dintre artiştii români şi cei suedezi. Este un fenomen cultural cu totul nou la noi, care a fost recunoscut, anul trecut, la împlinirea a cinci ani de existenţă ai Institutului Cultural Român în Suedia. Nu este doar un dar al vostru, ci o reciprocitate, o comuniune a relaţiilor literare, culturale şi personale, care au fost dezvoltate într-un mod foarte, foarte interesant.(Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.