Agricultură sustenabilă: Căsuţa de cob de la Diribao

Înainte de a vă povesti ce minune de carte este The Hand-Sculpted House, permiteţi-mi, dragi plătitori de taxe şi impozite, să vă spun o mică istorioară. Istorioara are ca protagonistă o tânără doamnă. Tânăra doamnă, a cărei identitate trebuie să rămână anonimă, se numeşte, să zicem,… Q. Sau … Y. Nu. Alfabetul românesc nu mă mai mulţumeşte. Voi numi în continuare pe tânăra doamnă cu litera grecească Λ (lambda).

Şi asta nu pentru că ar fi grecoaică şi nici pentru că visul vieţii mele ar fi – urmează o dezvăluire senzaţională – o săptămână „ol-inclusiv” pe vapor la Halkidiki/Thessaloniki/Tzatziki.

Doamna Λ întrupează fără greş visul post-decembrist al României derutate. Orice provincial care a ajuns la Bucureşti cu microbuzul ar privi-o îndelung şi cu invidie şi i-ar spune că e “realizată”. Şi asta pentru că lucrează într-o mega-super-giga-ultracorporaţie ale cărei produse se vând într-o lume întreagă, are o super-mega-ultra-cool maşină de firmă ultimu’ model, şi, nu în ultimul rând are, în deplină armonie cu cele de mai sus, un tera-giga-hiper salariu cu care face ce vrea ea şi numai ea.

Ei bine, nu, stop, până aici, că aici voiam să ajung. Doamna Λ nu prea face ce vrea ea cu salariul (salariu care, fie vorba între noi, nu e chiar atât de uriaş, că doar corporaţiile nu sunt organizaţii de binefacere. Ba din contră.). De ce? Pentru că, în urmă cu câţiva ani, pe vremea când un centimetru pătrat de teren în zona Pipera făcea cât un pogon de păşune în Apuseni, doamna Λ, ca mulţi alţii, a crezut că urmează vremuri mustind de lapte şi miere, şi a cumpărat pe credit un apartament, de unde să privească la bătrâneţe cum apune soarele peste blocurile de vizavi, populate cu alţi oameni cu aceleaşi vajnice speranţe.

Un loc de odihnă, loc cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, şi mai ai inclus şi loc de parcare. Preţul afacerii? În bani – mult, foarte mult. În timp – uriaş. 30 de ani.

După numai câţiva anişori de plătit rate, doamna Λ e – delicat fie spus – knock-out. Nu-i vorbă, ea zice că încă poate să le ducă, că încă e bine, dar îi tremură vocea când îmi spune că trăieşte cu senzaţia că stă permanent sub lama unei ghilotine. Lucrează nebuneşte peste program, îşi vede soţul în weekend-uri, doarme prost, mănâncă pe apucate, nu mai ţine minte de când n-a mai citit o carte cap-coadă. Vrea şi copii, cum e firesc, dar când să îi faci – între o şedinţă de lucru şi o prezentare în PowerPoint?

Nu am stofă de psihiatru şi nici talentul de a prezice al lui Netty Sandu, dar mie îmi pare că doamna Λ are toate şansele să primească de la astre o depresie pe termen nelimitat, cu posibilitate de prelungire.

Ştie şi ea asta, tocmai de-aia vrea să se rupă de tot, de Bucureşti, de mega-super-ultra corporaţie, de maşina-dă-firmă, de facturi, de telefoane, ai-foane şi smart-foane, şi să o ia încotro o vedea cu ochii, să pună murături, să se uite la cer până o dor ochii, să adoarmă cu pisica în poală la gura sobei. Bun, şi de ce n-o face?

Tot ea îmi răspunde implacabil: nu pot, am rate de plătit. Cercul vicios, ca orice cerc cu vicii, o ia de la capăt, fiindcă n-are nici un capăt. Iar doamna Λ mai comandă o cafea. A patra pe ziua de azi. Sau a cincea.

 

  • Cum se iese dintr-un cerc vicios?

Aici intră în scenă autorul principal al cărţii The Hand-Sculpted House, arhitectul Ianto Evans. Care pare să cunoască bine problema tuturor doamnelor şi domnilor Λ din „Brave New World”: “Societatea noastră nu a reuşit să definească locuinţa ca pe un drept fundamental. […] Trăim într-o frică permanentă, compromiţându-ne convingerile, timpul şi demnitatea noastră pentru a lucra peste program, irosindu-ne zilele, doar pentru a întreţine senzaţia de securitate şi pentru a avea un acoperiş deasupra capului”.

Aşadar, vorbim de o carte de arhitectură care se ocupă nu numai de dimensiuni, forme, reţete şi proporţii, ci mai cu seamă de om. Mai ales de omul modernităţii, în gâtul căruia sistemul şi-a înfipt straşnic gheruţele mirosind a Nivea.

Iar pentru om, zice bine Evans, casa nu trebuie să fie o povară pe care să o duci pe grumaz jumătate de viaţă. Indiscutabil, casa trebuie să fie locul cel mai bun din viaţa ta. Unde ţi-e drag să vii, unde te drăgăleşti cu soaţa sau soţul, unde creşti frumos copchiii, unde aştepţi prietenii, unde eşti stăpân şi boier, unde toate acestea şi încă multe altele se înşiră într-o lungă, blândă şi aşezată sărbătoare.

Şi cum pot să fie toate bune şi frumoase, spune Evans, dacă societatea te obligă să-ţi faci o casă la fel “ca toţi oamenii” – din beton, blocuri de BCA, plăci OSB, polistiren, lindab, “lavabilă” şi termopane – materiale care sunt simultan ridicol de scumpe, toxice în diferite grade şi produse de una dintre cele mai poluante ramuri ale industriei mondiale, aceea a materialelor de construcţie?

Rezultatul – previzibil chiar şi pentru unul care a picat Bac-ul a patra oară: o casă colţuroasă, o combinaţie banală de cuburi şi paralelipipede în care e frig iarna şi cald vara. O casă cu un preţ exorbitant, care cere enorm de multă energie pentru a putea fi locuită.

O casă etanşă ca un borcan de plastic – vorba unui neamţ priceput, sătul de modernisme, mutat recent în România. O casă care nu te încântă şi care nu te linişteşte. O casă pe care trebuie urgent să o umpli de flori şi tablouri ca să o faci să pară frumoasă. O casă la care nu ai muncit tu cu mâna ta, ci “meşterii”. O casă care nu spune nimic despre cel care o locuieşte, ci doar despre banii săi şi despre statutul pe care vrea să-l aibă.

Loading...

Citește și
loading...

3 Comentarii
  1. K2 spune

    excelent

  2. alex spune

    ce vile…ce palate…uite aici ai o viata sanatoasa, daca traiesti in astfel de case. bravo celor ce le-au conceput.

  3. daniel spune

    Ma poate ajuta cineva cu o informatie mai exacta despre unde-ad pytea gasi aceasta carte, eventual in romana? Ms

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.