Practica spirituală a iertării

Pentru a ilustra într-un mod practic aceste legi universale, este foarte semnificativ să remarcăm două cazuri de vindecare ce s-au produs prin intermediul atitudinii de Iertare, cu atât mai mult cu cât aceste două cazuri au devenit cunoscute în întreaga lume.

În primul caz este vorba despre o femeie din SUA, care s-a vindecat de cancer în primul rând prin modificarea atitudinii interioare faţă de chiar proprii ei părinţi, pe care nu îi putea ierta datorită unor situaţii petrecute în copilăria ei.

Această femeie, pe nume Brandon Bays, a scris ulterior şi o carte în care şi-a relatat experienţa de vindecare, experienţă pe care ea a considerat-o ca pe un fel de călătorie către ea însăşi şi către  starea de armonie cu tot ceea ce ne înconjoară. Mai mult decât atât, Brandon Bays a stabilit şi anumite jaloane ale „călătoriei” sale şi a pus la punct chiar o metodă, fiind convinsă că aceste jaloane ar putea fi salvatoare pentru oricare altă persoană care ar dori să parcurgă la rândul său acest drum al auto-vindecării. Redau mai jos două pasaje semnificative din cartea sa, intitulată „Călătoria”.

„Emoţiile în stare pură vin şi trec. Singurul lucru care le poate face să rămână stocate în organism este povestea pe care şi-o spune mintea în legătură cu ele, analizarea lor sau ascultarea dialogului mental interior care face comentarii pe marginea lor. Nicio emoţie nu poate dura mai mult de câteva momente dacă este lăsată în pace.

De aceea, atunci când treci de la un nivel emoţional la următorul, conştientizează faptul că te afli într-o siguranţă perfectă, indiferent cât de puternică este emoţia pe care o simţi. Dacă nu te vei crampona de ea, aceasta va trece la fel cum a apărut.

Capacitatea de a simţi face parte integrantă din fiinţa umană, aşadar porneşte de la premisa că emoţiile sunt ceva sănătos. Tot ce trebuie să faci atunci când simţi o emoţie intensă este să te opreşti, să respiri profund şi să o conştientizezi. Mai devreme sau mai târziu, ea va dispărea de la sine.”

„Mi-am imaginat în faţa ochilor minţii un foc de tabără. În jurul lui eram eu şi părinţii mei (care păreau mult mai tineri şi erau îmbrăcaţi în stilul ciudat al anilor ‘50). Eu aveam patru ani şi păream foarte nesigură pe mine. Eul meu actual era şi el de faţă, aşa că m-am decis să o invit pe fetiţă să stea în poala mea, astfel încât să se simtă în siguranţă şi protejată.

Discuţia care s-a desfăşurat în jurul focului de tabără m-a surprins la culme. Nu mi-am dat niciodată seama cât de intens a suferit fetiţa de patru ani care am fost cândva în urma acestei experienţe. Se pare că micuţa avea de împărtăşit o mare durere rămasă neexprimată.

În sfârşit ea a avut prilejul să spună ceea ce nu a putut face atâţia ani la rând. Cuvintele rămase nerostite i-au ieşit pe nerăsuflate pe gură, ca şi cum ar fi aşteptat multă vreme să se poată elibera. Când fetiţa a rămas fără cuvinte, m-am întors către părinţii mei şi i-am întrebat de ce s-au comportat aşa cum au făcut-o. Am rămas la fel de surprinsă să aflu prin ce treceau la vremea respectivă aceştia. Înţelegând în sfârşit cauza durerii lor şi cât de frustraţi şi de neajutoraţi s-au simţit în acea perioadă, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Sora mea s-a înecat la vârsta de patru ani, iar ei îşi proiectau uneori durerea pe care nu şi-o puteau exprima direct, asupra noastră, a celorlalţi copii.

Discuţia din jurul focului a continuat până când toată lumea a spus ce avea de spus, scoţând la lumină cele mai ascunse sentimente. În sfârşit, pentru prima dată, micuţul meu eu de la vârsta de patru ani a înţeles în profunzime de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat atunci. În urma acestei experienţe, am rămas cu o stare de pace şi de înţelegere reală.

Gândurile mele au tăcut, iar mintea mea s-a lăsat în totalitate pradă tăcerii. Din profunzimile acestei tăceri am auzit cuvintele „Trebuie să îţi ierţi părinţii”. Parcă m-ar fi lovit o piatră în moalele capului. Am ştiut imediat că acesta era adevărul. Era atât de evident şi totuşi nu-mi trecuse niciodată prin minte. De aceea, mi-am imaginat din nou focul tabără şi pe părinţii mei în jurul lui, împreună cu mine. I-am iertat atunci din toată inima, cu inocenţa pe care numai copiii o pot avea. În timp ce buzele mele rosteau cuvintele de iertare, am simţit că îmi explodează inima. Actul iertării a fost absolut autentic şi a ieşit din profunzimile sufletului meu.

Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi. Am fost invadată iarăşi de o stare de pace, care de data asta mi s-a părut desăvârşită. Intuiţia mi-a spus că toată suferinţa s-a terminat.

Am simţit o energie subtilă, dar palpabilă, care îmi trecea prin mâini şi prin picioare, invadându-mi apoi întregul corp. Undeva, în străfunduri, am ştiut că tumoarea începe să se vindece. Până atunci am crezut că tumoarea era cea care se cramponează de mine, în timp ce în realitate eu eram cea care se crampona de ea, pentru a mă proteja astfel de o amintire dureroasă şi de emoţiile asociate cu ea. Când am descoperit în sfârşit tiparele emoţionale care stăteau la baza tumorii, rezolvându-le odată pentru totdeauna, raţiunea de a exista a acesteia a dispărut, iar ea a început să se vindece.”

Al doilea exemplu de vindecare pe care doresc să-l aduc în atenţie este într-un anumit sens mult mai spectaculos. Atât de spectaculos, încât la prima vedere pare de-a dreptul incredibil. Este vorba despre un medic din Hawaii, dr. Haleakala Lew Len (foto), care a vindecat o întreagă secţie de criminali bolnavi psihic de la Spitalul de Stat din Hawaii, fără ca măcar să le vorbească şi chiar fără să-i vadă!

Aceşti criminali erau atât de violenţi, încât întregul personal medical şi chiar şi cel de pază era permanent în pericol de a fi agresat. Mulţi dintre cei care se angajau acolo renunţau în scurt timp la acel loc de muncă.

De la bun început, doctorul Len nu a făcut altceva decât să stea într-un birou şi să studieze fişele pacienţilor. În paralel, el lucra cu sine: „Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei mele persoane”, a declarat ulterior dr. Len. „Dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-te pe tine”, a mai spus el.

Rezultatele acestei metode au apărut după câteva luni: agresivitatea pacienţilor a dispărut ca prin farmec, nu a mai fost nevoie de cătuşe, administrarea medicamentelor a fost mult redusă, în anumite cazuri chiar sistată; ba chiar şi celor angajaţi acolo a început să le placă munca pe care o făceau. După patru ani acea secţie a fost desfiinţată întrucât toţi pacienţii au fost externaţi.

Pur şi simplu repetam continuu „Îmi pare atât de rău!” şi „Te iubesc!” Atât. A te iubi pe tine însuţi este cel mai bun mod de a te vindeca, iar vindecându-te pe tine, vindeci lumea în care trăieşti.”, a explicat dr. Len.

În aparenţă banală, metoda de vindecare folosită de dr. Haleakala Len este de fapt fundamentată pe principiile unei tradiţii spirituale foarte vechi din Hawaii, tradiţie numită Ho’oponopono. Conform acesteia, noi creăm lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să căutăm cauza în noi înşine, nu în factorii exteriori. Ho’oponopono consideră că trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată. Referitor la aceasta, dr. Len afirmă cu umor : „Nu-i nimic în neregulă cu erorile de judecată. Ele doar te pot omorî, atâta tot.”

În prezent, trecut de 70 de ani, dr. Len a ajutat cu succes mii de persoane de-a lungul carierei sale, folosind această metodă. El a lucrat inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizaţii internaţionale prestigioase, precum UNESCO şi Naţiunile Unite. Dr. Len deţine un doctorat în psihologie, obţinut la Universitatea din Iowa-Statele Unite.

Aceste exemple pun cu prisosinţă în evidenţă faptul că principiile spirituale cunoscute de înţelepţi de mii de ani sunt la fel de valabile în prezent, ca întotdeauna. Este imperativ necesar ca noi să le redescoperim şi să le promovăm în societatea noastră, pentru că ele reprezintă repere esenţiale ale vieţii, fără de care oamenii nu pot trăi în mod sănătos şi armonios.

Atitudinea iertării presupune însă o practică sistematică şi perseverentă, ce trebuie efectiv „exersată”, iar în acest sens am putea spune că practica iertării poate fi identificată cu însăşi parcurgerea căii spirituale. Iertarea veritabilă nu se reduce la o simplă înţelegere teoretică a ideii, ci ea presupune o trăire profundă a relaţiei cu lumea şi cu divinitatea. În acest sens, sfinţii creştini au afirmat că, în realitate, capacitatea noastră de a ierta este într-o directă legătură cu deschiderea noastră faţă de primirea Duhului Sfânt.

Adică, dacă atunci când vrem să iertăm nu simţim coborârea Duhului Sfânt (a Graţiei lui Dumnezeu) în inimile noastre, atunci, chiar dacă noi considerăm că am iertat, de fapt încă mai rămâne în noi acea tensiune. Singurul care poate ierta cu adevărat este DUMNEZEU sau, cu alte cuvinte, nu putem ierta cu adevărat decât într-o stare de conştiinţă divină. De aceea se spune că „A greşi este omenesc, dar a ierta este Dumnezeiesc.”  

Pentru a evidenţia o asemenea stare de iertare dumnezeiască este revelator un fragment din lucrarea inspirată divin a lui Jakob Lorber, „Marea Evanghelie a lui Ioan”:

Cine vrea să se verifice singur dacă este desăvârşit în umilinţă, să-şi întrebe inima dacă mai poate fi ofensat cu ceva şi dacă poate ierta din toată inima pe cel mai mare ofensator sau urmăritor, şi dacă le poate răspunde făcând bine celor care îi fac rău, dacă nu duce dorul preamăririi lumeşti din când în când, dacă se simte bine ca cel mai neînsemnat dintre neînsemnaţi, pentru a putea servi oricui. Cine este în stare de aceasta, fără jale sau melancolie, acela deja este un locuitor al celui mai înalt cer al lui DUMNEZEU şi aşa va rămâne în veci, căci printr-o asemenea umilinţă adevărată nu numai sufletul va deveni una cu spiritul, ci în cea mai mare parte şi trupul.”
 
Am putea crede că este paradoxal, însă, cu cât un om este mai fără de pată, mai plin de iubire, cu atât el îşi cere mai mult iertare, este mai umil. Pentru că el are sufletul unificat în sine însuşi şi cu lumea întreagă (aşa cum au fost şi sunt toţi cei consideraţi sfinţi).

Starea noastră de puritate şi de trezire a sufletului ne va ajuta să îi vedem pe toţi oamenii ca fiind buni în esenţa lor, să nu ne mai supărăm pe nimeni şi să îi putem ierta pe cei care greşesc faţă de noi (având desigur discernământul de a nu accepta greşeala în sine). În schimb, cu cât o fiinţă este mai încătuşată în egoismul său, cu atât ea se simte mai separată de toţi cei din jur, îi consideră vinovaţi pentru toate nemulţumirile sale, purtând adeseori în suflet o ură nestinsă faţă de cei care i-au greşit, şi fiind incapabil de a-i ierta.

O asemenea ignorare a realităţilor spirituale, ce conduce la lipsa capacităţii de a ierta, o manifestă şi cei care sunt obişnuiţi să categorisească şi să pună etichete, considerâdu-i pe unii „răi” sau „inferiori”, eliminând practic, din „schema” lor de gândire, posibilitatea acestora de a se depăşi. Din perspectiva spirituală, în fiecare dintre noi există (în mod holografic) o scânteie din DUMNEZEU şi, tocmai de aceea, fiecare dintre noi are şansa de a evolua spiritual şi de a descoperi, în cele din urmă, că Împărăţia Cerurilor este în noi înşine, cum spunea chiar Iisus Hristos.

De altfel, această tendinţă de etichetare reprezintă un mod inferior, egotic şi limitator de a experimenta Realitatea. În stările înalte de conştiinţă, trăirea realităţii are o perspectivă cosmică, în care totul este perceput pur şi simplu, aşa cum este, într-un mod direct, neintermediat de discursivitatea mentalului inferior (egotic) şi, de asemenea, totul este perceput ca nefiind niciodată întâmplător, ci exact aşa cum trebuie să fie, în conformitate cu legile divine.

Am putea spune, din acest punct de vedere, că acesta este, de fapt, şi scopul căilor spirituale: decondiţionarea minţii de obişnuinţa de a interpreta, analiza şi categorisi şi ancorarea conştiinţei în sensul profund şi universal al legilor divine, care impregnează şi coordonează totul. Putem întâlni această raportare şi orientare în toate tradiţiile spirituale. În învăţătura creştină această atitudine este exprimată de binecunoscuta rugă „Doamne, Facă-se Voia Ta!”. În tradiţia chineză acest sens divin, care guvernează şi susţine totul, este numit TAO. În tradiţia vedică el este denumit DHARMA.

Un exemplu de raportare metaforică la această dimensiune cosmică esenţială a existenţei este celebra baladă Mioriţa, din folclorul românesc, în care, în antiteză cu trăirile pe care le au oamenii obişnuiţi în astfel de situaţii, eroul principal (ciobănaşul) priveşte ceea ce i se petrece dintr-o perspectivă cosmică, iertând şi având o atitudine de transcendere a josniciei aşa-zişilor săi tovarăşi. El acceptă într-un mod detaşat – şi nu indiferent sau resemnat – ceea ce i se petrece, fiind conştient de faptul că totul este în permanenţă Voia lui DUMNEZEU.

Iertarea înseamnă, din această perspectivă, acea atitudine a minţii prin care, rămânând „conectaţi” la Sensul profund şi divin al Vieţii, acceptăm tot ceea ce este şi nu ne opunem curgerii acestuia, indiferent ce formă ar lua el. Deşi aceasta pare o nebunie pentru mintea obişnuită, ce o consideră o renunţare la „indispensabila” luptă pentru existenţă, în mod aparent paradoxal, atunci când această abandonare plină de dăruire către DUMNEZEU se produce, acţiunile celui care trăieşte astfel devin atât de eficiente şi divin integrate, încât niciun efort egotic nu le poate egala.

Ne-iertarea este – pe de cealaltă parte – reacţia celui care se încrâncenează să rămână în viziunea sa subiectivă, a celui care ignoră complet sensul de curgere a fluxului universal al vieţii şi care se simte tensionat, supărat ori frustrat că lucrurile nu decurg aşa cum ar fi vrut el (după voinţa sa egotică, subiectivă, limitată). Această încrâncenare duce la o diminuare şi chiar la o blocare a curgerii fluxului vieţii prin fiinţa sa, ceea ce, în timp, prin somatizare, poate duce chiar la boală.

Practica spirituală a iertării conduce la conştientizarea faptului că pe măsură ce  relaţionăm cu ceilalţi pe nivele de conştiinţă din ce în ce mai elevate, totul în jurul nostru răspunde şi vibrează apoi cu o inteligenţă atotcuprinzătoare şi plină de iubire. Sunt revelatoare în această direcţie nenumăratele mărturii ale celor care au trăit teribila experienţă a morţii clinice (Near Death Experience) şi care, la întoarcere au povestit cu toţii că îngerii de lumină şi diversele ipostaze ale Conştiinţei Divine pe care ei le-au perceput în timpul acelei experienţe, manifestă permanent o imensă şi copleşitoare iubire lipsită de orice urmă de judecare, de critică sau resentiment, privindu-ne pe toţi ca pe nişte copii ai lui DUMNEZEU aflaţi în faţa lecţiilor esenţiale ale vieţii.

Ca o concluzie, am putea rezuma că ceea ce ne arată întotdeauna, fără dubiu, că am iertat şi că am depăşit conflictele care au apărut în vieţile noastre este sentimentul clar că putem iubi din toată inima persoana sau chiar situaţia care ne-a produs acel conflict.

Un aforism oriental spune că „Duşmanii noştri ne sunt cei mai buni învăţători.” Iar Iisus Hristos spunea  „Iubiţi-vă duşmanii!”.

Pare dificil, însă iubind, în fiinţa noastră va apare starea de unitate şi de armonie către care năzuim cu toţii. Doar având permanent această atitudine interioară putem relaţiona cu adevărat armonios cu ceilalţi, permiţând astfel Voinţei şi Iubirii Divine să se manifeste prin noi către toate fiinţele.

Mugurel Atudorei, „Lohanul” nr.23

Loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.