Lansarea unei misiuni spre Venus poate oferi răspunsuri despre cum s-a format Luna

O eventuală misiune pe planeta Venus ar putea oferi răspunsuri despre modalitatea în care s-a format Luna, în urmă cu aproape 4,5 miliarde de ani, a explicat Robin Canup, planetolog din cadrul Southwest Research Institute din Boulder, Colorado, transmite SPACE.com.

Planetologii consideră că Luna s-a format prin agregarea materiei aruncate în spaţiu în urma coliziunii dintre un obiect spaţial de dimensiuni mari, probabil un planetoid şi proto-Pământ, în tinereţea sistemului nostru solar. Detaliile acestui eveniment astronomic rămân însă neclare, existând mai multe teorii paralele care încearcă să explice aceste detalii.

Teoria impactului, care este dezbătută încă din anii ’70, susţine că o planetă de dimensiunea lui Marte s-a ciocnit „lent” de Pământ în urmă cu 4,5 miliarde de ani. Conform acestui scenariu, Luna s-a format din discul de materie rămas în spaţiu, pe orbita terestră, în urma impactului, materie ce ar fi provenit din crusta respectivei planete sau planetoid cu care s-a ciocnit Pământul.

Studiul rocilor selenare a indicat însă faptul că acestea sunt extraordinar de similare din punct de vedere geochimic cu rocile de pe Pământ, ceea ce infirmă teoria „canonică” a impactului cu o altă planetă sau planetoid.

„Este improbabil ca acest corp cosmic care a intrat în coliziune cu Pământul să fi avut aceeaşi structură geochimică precum proto-Pământul”, a declarat Robin Canup.

„Spre exemplu, compoziţia izotopului de oxigen de pe Marte diferă de cea a izotopului de oxigen de pe Pământ cu un factor de peste 50. Dacă acel corp cu care s-a ciocnit Pământul a fost cel puţin la fel de diferit faţă de Terra precum este în prezent planeta Marte, caracteristicile sale geochimice s-ar fi regăsit acum pe Lună, chiar după o coliziune de o asemenea amploare”, a mai adăugat ea, conform unor comentarii pe acest subiect publicate între paginile ultimului număr al revistei Nature.

În consecinţă, Robin Canup dar şi alţi oameni de ştiinţă au încercat să vină cu noi modele care să explice mai bine formarea satelitului natural al Pământului. Anul trecut, spre exemplu, Robin Canup a sugerat că acest impact s-ar fi produs între două planete care ar fi avut, fiecare dintre ele, jumătate din masa Pământului din prezent. Materialul provenit de la obiectul cu care s-a ciocnit proto-Pământul şi materialul provenit de la Terra ar fi constituit apoi, în proporţie de 50% fiecare, Luna şi o nouă planetă Pământ, mult mai masivă în urma coliziunii.

Un alt studiu semnat în 2012 de Matija Cuk din cadrul Institutului SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence) din Mountain View, California şi de Sarah Stewart de la Universitatea Harvard, sugerează că obiectul cu care s-a ciocnit Pământul ar fi putut să fie de dimensiunea lui Marte, în condiţiile în care planeta noastră avea o viteză mult mai mare de rotaţie în jurul propriei axe decât în prezent.

Dacă o zi pe Terra ar fi avut atunci doar 2 – 3 ore, Cuk şi Stewart au ajuns la concluzia că planeta noastră ar fi putut arunca suficient de multă materie provenită în urma coliziunii în spaţiu, pentru a forma Luna (care are 1,2% din masa Pământului). O interacţiune între orbita terestră în jurul Soarelui şi orbita noului satelit natural în jurul Pământului, ar fi dus apoi la încetinirea treptată a vitezei de rotaţie a planetei noastre, stabilizându-se la ziua de 24 de ore cu care suntem obişnuiţi.

Deocamdată niciuna dintre aceste teorii nu poate fi verificată pentru că nu avem nicio modalitate de a cunoaşte compoziţia geochimică a planetoidului care s-a ciocnit de Pământ – o problemă ce ar putea fi rezolvată de o eventuală misiune pe planeta Venus.

„Nu cunoaştem compoziţia izotopică a planetei Venus, o planetă soră a Pământului, foarte similară atât ca masă cât şi ca distanţă faţă de Soare. Dacă se descoperă că planeta Venus are o compoziţie geochimică similară Pământului şi Lunii, atunci Marte este excepţia, iar existenţa unui planetoid (care a provocat impactul) cu o compoziţie similară Pământului, în această parte a sistemului solar, este mai degrabă o probabilitate, întărind versiunea „canonică” a teoriei impactului”, a mai explicat Robin Canup.

„Însă determinarea compoziţiei izotopice a rocilor de pe Venus va necesita o misiune la suprafaţa acestei planete”, a mai adăugat ea. Suprafaţa lui Venus este poate cea mai fidelă reprezentare a Iadului din sistemul nostru solar.

Venus este cu foarte puţin mai mică decât Pământul, dar atmosfera sa este foarte diferită: în principal, aceasta este compusă din 96% gaz carbonic şi 3,5% azot. Venus este înconjurată de un văl gros de nori repartizaţi în trei straturi situate la o altitudine între 50 şi 70 km. Unii dintre aceştia provoacă ploi de acid sulfuric.

Pe Venus temperatura este foarte ridicată. De fapt, gazul carbonic acumulat în atmosferă acţionează sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere: temperatura la sol ajunge până 460 °C, fiind mai ridicată chiar şi decât pe Mercur, cea mai apropiată planetă faţă de Soare din sistemul nostru solar, unde temperatura nu depăşeşte 425 de grade Celsius, în zonele cele mai fierbinţi de la ecuator, la periheliu (punctul cel mai apropiat de Soare al orbitei planetei). (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.