Radu Gheorghe: Actoria nu este o meserie care se învaţă, este un dar dumnezeiesc

Actoria nu se învaţă, este un dar dumnezeiesc, a declarat actorul Radu Gheorghe, care împlineşte joi 63 de ani.

Într-un interviu acordat AGERPRES, el spune că teatrul este arta care îi conferă actorului cea mai mare satisfacţie.

”Teatrul este fără discuţie arta care îi conferă actorului cea mai mare satisfacţie, pentru că ai contactul cu publicul direct, răspunsul este direct. Dacă ai reuşit să convingi, ai aplauze, râsete, şi se transmite acel ceva ca şi în dragoste. E ca şi când m-ai întreba cum îmi place să mă întâlnesc cu o domnişoară drăguţă pe care se presupune că o iubesc, direct sau prin intermediul internetului”, a arătat Radu Gheorghe.

Acesta vorbeşte în interviu despre greutăţile vieţii de artist în România, dar şi despre perioada petrecută în Statele Unite.

AGERPRES: Astăzi este ziua dvs. Cum sărbătoriţi?

Radu Gheorghe: În principiu nu fac mare tam-tam de ziua mea, deoarece fiind actor am această îndatorire deontologică de a-mi urmări programul în meserie. De cele mai multe ori se nimereşte să fie un spectacol în care joc, dacă nu al doilea motiv să nu sărbătoresc în ziua aceea este urmărirea unui week-end în care putem să ne adunăm familia, iar colegii de obicei mă sărbătoresc după un spectacol în care ne adunăm, eu declar că a fost sau va fi, şi îi invit la o cârciumă agreabilă unde să stăm la un pahar. Ei dacă se simt să-mi aducă un tort, este bine, dacă nu, important este să ne simţim bine.

AGERPRES: Atunci când vorbiţi despre spectacolele dumneavoastră spuneţi că sunt o formă de terapie prin râs. De unde vă luaţi inspiraţia pentru aceste spectacole, pentru a face publicul să râdă?

Radu Gheorghe: Ca să fiu scurt, plecând de la o definiţie pe care eu o atribui meseriei de actor şi anume aceea că nu este o meserie care se învaţă, este un dar dumnezeiesc, pentru că este vorba de un talent, îl ai sau nu-l ai. Dacă îl ai, atunci este un dat, o misiune, pe care Dumnezeu ţi-a încredinţat-o ca tu să aduci alinare oamenilor şi înţelegere asupra multor aspecte care de multe ori trec neobservate în viaţa de zi cu zi.

AGERPRES: Aţi fost un deschizător de drumuri în teatrul românesc pe partea de improvizaţie şi interacţiune cu publicul. Dumneavoastră vă consideraţi un promotor al stand-up comedy în România?

Radu Gheorghe: Două întrebări în una. Să fim serioşi, am preluat mult de la colegii mei mai mari, şi de la actorii români şi de la cei americani, doar nu s-a născut teatrul şi arta improvizaţiei odată cu mine. Am preluat mult, am învăţat mult şi rămâne caietul deschis, cu ghilimelele de rigoare, încă mă consider un elev silitor, sunt deschis să învăţ lucruri noi şi, slavă Domnului, am ce, atât de la colegii mai mari sau cei care practică genul de spectacole deschise improvizaţiei, cât şi de la cei mai mici care vin cu mintea odihnită, cum se spune. În ceea ce priveşte stand-up comedy de asemenea nu mă pot situa primul pentru că nu ştiu cine a mai fost înainte mea.

Citeste si:  Ion Caramitru - titlul onorific de Actor al Europei pentru întreaga activitate

România este o ţară mare totuşi şi sunt sigur că şi în alte centre culturale cum ar fi Sibiu, Timişoara, Cluj, Iaşi, oamenii, după Revoluţie, au avut posibilitatea să se informeze şi au aflat de acest gen, a fost şi serialul Seinfeld, şi este foarte posibil ca şi în alte locuri din ţară să fi fost oameni care să slujească această artă nouă la noi. Eu am improvizat în spectacolele pe care le aveam înainte de Revoluţie, acolo unde am avut permisiunea regizorului şi acolo unde era posibil. În spectacolele de varietăţi de asemeni îmi permiteam acest lucru când era vorba de numere personale şi interactivitatea cu publicul aducea beneficii atât actorului, cât şi publicului şi spectacolului.

Nu ştiam că se cheamă stand-up comedy şi, vorba lui Moliere: Aaa, asta-i literatură? Deci eu vorbesc literatură şi habar n-am? Nu mă pot situa într-o poziţie de primul sau al doilea, dar este cert că de la revenirea mea din Statele Unite în România, prin 1997, am susţinut stand-up comedy ca formă de exprimare artistică a unui improvizator pe scenă de unul singur şi am practicat-o.

AGERPRES: Fiindcă aţi adus aminte de perioada petrecută în Statele Unite, cum a fost această experienţă?

Radu Gheorghe: În 1991 am avut şansa să plec într-un turneu de câteva zile pe coasta de est a Statelor Unite şi Canada cu o echipă de artişti foarte buni, printre aceştia numărându-se Tamara Buciuceanu-Botez, Mircea Drăgan, Mădălina Manole, Vasile Şeicaru, Cristian Alivej – chitarist de muzică clasică. Era echipă făcută în aşa fel încât să satisfacă toate gusturile de show, de umor, muzică folk, rock, uşoară şi spectacolul a avut succes.

Au fost oraşele New York, Chicago, Cleveland, Detroit şi cele două cele mai vizitate de artişti, Montreal şi Toronto. După ce am terminat turneul, pentru că aveam o viză de şase luni, am ales să mai rămân să văd şi eu America pentru că ştiţi că pe parcursul unui turneu – zi de zi – drum, spectacol, relaxare cât de cât, mese, nu ai timp să vezi nimic, decât să vizitezi eventual un McDonald, un magazin de blugi şi cu asta s-a terminat, aşa că nu poţi să spui că ai fost în America şi Canada şi că ai văzut ceva.

Citeste si:  Actorul Florin Zamfirescu împlineşte vineri 64 de ani

Datorită unor prieteni redescoperiţi în Statele Unite am avut şansa să rămân ca vizitator, la început, în Chicago, să văd şi respectiva persoană a avut amabilitatea să-mi arate cam cum este America. În timpul acestei şederi, cei de pe coasta de vest, din Los Angeles, au aflat, mai precis Corina Chiriac era la Los Angeles, a aflat că sunt acolo şi mi-a propus să fac un spectacol cu ea pentru diaspora românească din Los Angeles. Am acceptat fiindcă nu aveam nimic de pierdut, mi-a plătit avionul şi iată-mă în Los Angeles şi am făcut spectacolul.

Chestia este că, cu această nouă colaborare, am început să prind curaj că pot să supravieţuiesc în Statele Unite prin propriile forţe, adică cu banii pe care-i strânsesem de pe urma turneului, ceea ce s-a şi întâmplat. Am zis că este o şansă unică să cunosc mai mult din lumea liberă drept care m-am înscris la o şcoală publică de învăţat limba engleză, pentru că eu nu ştiam, în şcoală, aici, am făcut, conform generaţiei mele, rusa şi franceza, limbile admise în vremea aceea, şi un an de germană.

Engleza am învăţat-o pe băncile şcolii având colegi indieni, mexicani, toate naţiunile care veneau pe nepusă masă. Oricum eu eram legal, încă. În timpul ăsta am început să studiez variante de a rămâne legal după aceste şase luni în Statele Unite. Am găsit formula cea mai uşoară, de care puţini ştiau la vremea aia, se cheamă „prospecţie în domeniul tău”, adică, ca artist, puteam să rămân să prospectez piaţa americană, adică să capăt green card, cu condiţia să demonstrez că în ţara mea sunt un artist cât de cât cunoscut. Asta s-a putut şi atunci avocatul care a susţinut cauza mea a avut o sarcină uşoară. Şi iată-mă cu green card, în Statele Unite, încă la şcoală. Imediat după şcoală mi-am echivalat diploma de actor pe care o aveam în ţară.

Asta nu însemna foarte mult, dar totuşi destul cât să pot să aplic pentru un curs de învăţător la o şcoală publică americană. Am avut norocul ca în perioada aceea să se înfiinţeze un program de ajutorare a tuturor străinilor care vin în Statele Unite şi nu cunosc limba şi inclusiv românii erau în această categorie şi acest program, care se numea „transition by lingua”, angaja un profesor care preda progresiv din limba maternă în limba engleză. Asta a fost extraordinar pentru mine, pentru că în timp ce-i învăţam pe ei limba engleză, aprofundam şi eu limba. Am profesat trei ani, primul an ca voluntar, în care nu am luat niciun ban. Acest voluntariat mi-a asigurat postul în anul următor, deci am tras preşul de sub picioarele unui american.

Citeste si:  Preşedintele PRM are mâna stângă în ghips

Salariul era mic, dar să ai o bază stabilă este important în orice ţară şi cu atât mai mult într-o ţară în care încerci să te descurci. Din actorie încă nu puteam să supravieţuiesc financiar, nu pentru că nu aş fi avut şansa, dar e un drum, stai la coadă. Încerci, ceea ce am făcut şi eu, trebuie să-ţi găseşti un impresar, un agent, să intri în Uniunea Actorilor Americani, ca şi aici şi acolo ţi se cere experienţă, americană nu românească sau străină, deci eram la coadă şi până atunci salariul mergea, îmi făceam datoria de învăţător şi uite aşa au trecut aceşti ani.

Trei ani am stat în Chicago şi alţi trei în Los Angeles, unde m-am apropiat de Hollywood la insistenţele unui român care nu mă cunoştea personal. El mă văzuse într-un film, i-am plăcut, a aflat că sunt în Chicago şi pur şi simplu m-a sunat: „Ce dracu faci acolo? Aici este bătaia!” Eu i-am zis că nu am unde să stau şi el mi-a spus să vin că stau la el. Era o familie care m-a „adoptat” în Los Angeles. Sunt multe de povestit, amintiri plăcute acum, dar sigur au fost şi unele destul de stresante, lucrul cu copiii este unul dintre acestea. De când am lucrat ca învăţător văd cu alţi ochi meseria de profesor pentru că este o meserie de sacrificiu pentru oricine.

AGERPRES: V-aţi creat un stil Radu Gheorghe pe care publicul l-a îndrăgit şi de fiecare dată când apăreţi pe scenă îl aşteaptă. Aţi mai accepta să lucraţi cu un alt regizor sau vă doriţi un rol anume?

Radu Gheorghe: Sunt câteva lucruri care intră, tehnic vorbind, în fişa postului. Aşteptăm să fim curtaţi pentru un rol. Se presupune că regizorul care îţi propune un rol te ştie şi te vede în acel rol, chiar dacă ţie ţi se pare absurd sau nepotrivit, întâi trebuie să asculţi care este varianta în care te-a văzut, bineînţeles să citeşti rolul şi vezi undeva trebuie să existe un sâmbure de adevăr în viziunea celui care ţi-a propus acest lucru. Dacă e departe de viziunea ta asupra ta însuţi poate să fie – nu-mi place cuvântul ăsta care o să-l spun acum pentru că e foarte des folosit, dar nu găsesc altul – o provocare.

Toată lumea foloseşte „e o provocare”, dar totuşi acesta e cuvântul care defineşte când ceva nu ţi se potriveşte mănuşă, în opinia ta. E o încercare din care poţi să ieşi în câştig, încă o latură a ta poate fi nedezvăluită până atunci nici de regizori şi nici încercată de tine.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

close