Acordul de liber schimb dintre UE şi SUA: ce se ascunde în spatele lui?

La câteva zile după ce Bruxelles-ul a dat undă verde exploatării gazelor de şist în Europa, comisarul european pentru comerţ a confirmat, pe 21 ianuarie, întreruperea temporară a negocierilor cu SUA pentru protecţia investiţiilor străine, pentru a permite o consultare publică de 3 luni pe marginea abordării pe care UE trebuie să o urmeze.

Deşi pentru moment motivele reale pentru Karel De Gucht a luat această decizie nu au fost devoalate, nu este exclus ca printre acestea să se găsească şi cele legate de refuzul unor state europene din primul eşalon al Uniunii să accepte extracţia gazelor de şist folosindu-se fracturarea hidraulică.

Dănuţ Dudu

  • Acordul de liber schimb dintre UE şi SUA, la limita secretomaniei

Încă din luna noiembrie a anului trecut au existat numeroase solicitări pentru ca mandatul primit de reprezentanţii Uniunii Europene pentru negocierea unui parteneriat transatlantic să fie făcut public. Asta în condiţiile în care scandalul uriaş stârnit de spionarea liderilor europeni de către agenţiile de securitate americane era abia la început.

Cu toate acestea, făcându-se că nu există respectivul scandal, Comisia Europeană a refuzat să facă publice coordonatele pe care se înscriu negocierile dintre cele două părţi.

Mai mult, Comisia sublinia că “pentru reuşita negocierilor comerciale trebuie respectat un anumit nivel de confidenţialitate pentru a nu oferi adversarului un avantaj în această partidă de cărţi” .

În ciuda acestor precizări, oponenţii tratatului atrăgeau atenţia că, dacă la nivelul Uniunii sunt puţini cei care cunosc termenii negocierii (printre aceştia numărându-se cancelarul german Angela Merkel intens spionată de americani), la nivelul SUA datele acordului circulă liber între membrii Congresului şi, implicit, sunt cunoscute de mass media. Din acest motiv, se consideră că întreaga Uniune era deja la curent cu datele negociate. Mai mult, termenii negocierii sunt disipaţi pe internetul de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Clasificat ca fiind document cu “difuzare restrânsă”, mandatul, oferit pe 13 iunie 2013, miniştrilor afacerilor străine şi de comerţ purta numele de “Directiva pentru negocieri relative şi parteneriat transatlantic de comerţ şi investiţii între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii”.

Textul aflat în mâna negociatorilor era considerat ca fiind secret şi era acordată, la nivelul Uniunii, o atenţie deosebită pentru astfel de documente până în momentul în care acesta a ajuns în Parlamentul European, când Patrick Le Hyaric a depăşit această secretomanie, aducând la cunoştinţa opiniei publice prevederile acestuia. Dincolo însă de caracterul simbolic al acţiunii, declasificarea mandatului a fost atât un joc politic, cât şi strategic.

Strategic, devoalarea prevederilor mandatului obligă ca toate părţile implicate să facă simultan publice prevederile actului.

Din punct de vedere politic, secretomania construită în jurul negocierilor este considerată ca o eroare din partea Comisiei Europene care va trebui acum să ofere explicaţii credibile legate de ceea ce s-a întâmplat şi se întâmpla în culisele negocierilor deoarece continuarea acestora sub semnul secretului conduce la majorarea cotei de neîncredere în oportunitatea acestora şi, mai ales, în ceea ce priveşte beneficiile acestuia asupra Uniunii. Cu atât mai mult cu cât sunt cel puţin trei ţări care se opun continuării negocierilor: Danemarca, Olanda şi… Germania!

 

  • Cui îi este frică de acord?

Reluarea negocierilor la începutul acestui an la Washinghton s-a făcut sub semnul acutizării neîncrederii în buna credinţă a părţii americane, după dezvăluirile făcute de fostul angajat CIA, Edward Snowden, referitor la supravegherea liderilor europeni de către agenţiile americane. Din acest punct de vedere, europenii consideră că riscurile sunt enorme în cazul în care America va avea câştig de cauză în faţa Europei.

Întrebarea care se pune însă este dacă SUA şi UE îşi dau mâna? Într-o astfel de situaţie ar lua naştere cel mai puternic acord de liber schimb cunoscut vreodată, putând fi catalizatorul unei reveniri spectaculoase a economiilor celor două părţi care bâjbâie încă după soluţie menită a le scoate din criză.

Ideea în sine nu este o premieră deoarece o încercare similară a eşuat în 1960, iar în 2006 Parlamentul European viză, până în 2015, crearea unei “pieţe transatlantice libere”. Mai mult, în 2007, cancelarul german Angela Merkel a făcut ca una dintre priorităţile majore ale preşedinţiei Uniunii să o constituie relaţiile economice transatlantice.

La acea dată, preşedintele american de atunci, George W. Bush, şi preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, au creat Consiliul Economic Transatlantic însărcinat să coordoneze armonizarea reglementărilor şi normelor de pe cele două maluri ale Atlanticului. Procesul s-a accelerat în martie 2013, când Barack Obama a dat undă verde pentru demararea negocierilor oficiale, care vor trebui să debuteze în iulie 2014.

Loading...
Citește și
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.