4 martie 1977 – cele 55 de secunde pe care unii nu le uită niciodată

4 martie 1977. Ora 21,22. România este zguduită de un puternic cutremur de pământ. Magnitudine 7,4 grade pe scara Richter. 55 de secunde. Pentru unii o veşnicie. Au trecut 37 de ani, însă unii îşi amintesc de acea seară de parcă ar fi fost ieri. Rememorează,seara de 4 martie 1977 şi zilele care au urmat dr. Monica Pop, managerul Spitalului Clinic de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti, criticul de film Irina Margareta Nistor şi actorul Mircea Diaconu.

 

  • Dr. Monica Pop: A fost ceva îngrozitor şi sper să nu mai trăim asta

„Când s-a produs cutremurul eram în troleibuz. Am văzut nişte copaci care se mişcau, dar nu mi-am dat seama că este atât de grav. Eram studentă în anul IV la Medicină. Am coborât din troleibuz pe Popa Nan şi am mers pe jos. Când am ajuns acasă am găsit televizorul căzut în pat şi atunci mi-am dat seama că este o problemă. Tot n-am crezut că poate fi atât de grav şi m-am dus repede să iau un taxi. Mai erau încă trei clienţi şi am rugat să mă ducă la Spitalul de Urgenţă.

Şoferul mi-a spus că nu putem merge prin centru pentru că a căzut Blocul Scala. Am crezut că fabulează. A luat-o pe Ştefan cel Mare şi când am ajuns la Lizeanu blocul era căzut. Am văzut imagini cutremurătoare şi acestea m-au marcat primele: ţipete dinăuntru.

Unii făceau semne cu lanterne, mai erau oameni vii acolo. Blocul era căzut. Când am ajuns la Urgenţă, cam la 20 de minute după ce s-a produs cutremurul, în faţa spitalului erau deja depozitate corpuri aduse de soldaţi. Armata a făcut minuni atunci, extraordinar s-au purtat. Şi de aici încolo a început ceea ce s-a dovedit a fi o grozăvenie, pentru că medicii din Spitalul de Urgenţă care au luptat în Coreea şi Vietnam au spus că aşa ceva nu au mai văzut niciodată: veneau oameni dezmembraţi, nişte lucruri îngrozitoare, lucruri care pe mine m-au marcat cel mai puternic. La început a fost faptul că un soldat a adus un copil mort, care avea un an.

Citeste si:  Chiriţoiu: Trebuie să vedem cine va plăti certificatele verzi dacă scutim industria

Eu nu am pierdut pe nimeni din familie… Cunoştinţe.

De aici încolo a început un calvar, în sensul că la Spitalul de Urgenţă căzuse lumina, se lucra la grupul electrogen şi profesorul Iuliu Şuteu, care era şeful Clinicii de chirurgie militar şi care dirija tot ce se întâmpla acolo, a făcut o entorsă şi era pe un scaun cu rotile. Îl ducea un brancardier şi ne spunea ce să facem. Din 650 de studenţi câţi eram în anul acela au venit 4. Profesorul Beuran cu soţia lui, colegi cu mine, încă un coleg care, din păcate, nu mai este în viaţă Silviu Opriş şi care a făcut un lucru extraordinar.

La început ne-au repartizat nişte saloane şi în acele saloane aduceau răniţi. Ne spuneau descurcaţi-vă cu ei, ce puteţi. Vreau să vă spun că am cusut plăgi fără niciun fel de anestezie şi nu am auzit nici măcar un vaiet. Au fost extraordinar de curajoşi. M-a marcat foarte tare moartea unei tinere, care a fost adusă aproape secţionată în două şi care mi-a spus să nu mă ocup de ea pentru că ea oricum nu va mai fi foarte curând. Aşa a şi fost. Îngrozitor. Salonul era foarte mare, de 25 de paturi, şi în fiecare dintre acestea era cineva care avea nevoie de îngrijire – unii mai grav, alţii mai puţin grav.

Citeste si:  Hunedoara: Primul român care şi-a propus să traverseze înot Canalul Mânecii

După ce am făcut ce am putut în saloanele respective, fiecare a primit o trusă şi a făcut tot ce trebuia. S-a terminat serul fiziologic, s-a terminat glucoza, nu mai aveam nici ce bea măcar, de spălat pe mâini nu se mai punea problema. Puneam mănuşi, se terminau şi mănuşile. Am făcut aşa cum am putut.

După asta, domnul profesor Şuteu ne-a spus să mergem în faţa spitalului şi luăm de acolo… Ne-a spus: mergeţi în faţa spitalului şi puneţi mâna pe puls. Care are puls foarte bun lăsaţi-l în pace, care are puls foarte slab lăsaţi-l în pace că moare, nu avem ce face, care are un puls intermediar facem. Vedem ce putem salva de acolo. Între cei răniţi, la un moment dat, s-a auzit un glas, un medic care este acum în viaţă. Acum nu ştiu de ce nu vrea să stea de vorbă cu nimeni despre acest aspect. Poate că l-a marcat în aşa hal încât nu mai are suflu să vorbească despre asta. Colegul meu, care acum nu mai este în viaţă, l-a luat în spate şi l-a dus şi i s-a făcut o nefrectomie. Avea un rinichi rupt şi dacă acest coleg nu l-ar fi luat el nu ar mai fi acum în viaţă.

Am dus sus ce am putut şi printre altele este vorba despre o doamnă. Dimineaţă, spre ora 4,00 – 5,00, a fost adusă din Blocul Scala o tânără de vârsta mea şi care avea o hemoragie internă, salvată de la un etaj superior. Am intrat în sala de operaţie cu o echipă chirugicală de mare profesionalism: dr. Nicolae Staicovici, dr. Mihai Ciuta, dr. Radu Briciu anestezist şi cu mine. La un moment dat, în timp ce operam, eu am ajutat, a venit un militar cu o portavoce şi a spus să evacuăm spitalul pentru că este posibil să cadă.

Citeste si:  Tenis: Simona Halep se menţine pe locul 3 în clasamentul WTA

Mi-a fost frică, cum să nu, dar chirurgii au fost extraordinari de curajoşi şi mi-au zis să nu mă tem că nu o să cadă spitalul. Şi aşa a fost.

Am terminat operaţia în condiţii bune şi pe urmă toţi bolnavii, medicii şi tot personalul au fost transferaţi la Spitalul Militar.

Doamna aceasta se numea Ioana Naghiu, acum se numeşte Ioana Ionescu. Dacă puteţi crede aşa ceva: a venit în fiecare an la echipa chirurgicală cu şampanie, bomboane, flori şi nu a uitat niciodată că s-a întâmplat aşa. Din păcate, toată echipa medicală nu mai este. De când echipa chirugicală nu a mai fost vine aici în fiecare an de 4 martie. Pun accentul pe prezenţa acestei doamne pentru că a făcut nişte gesturi mari. Gândiţi-vă că este a 37-a aniversare şi ea a venit în fiecare an. Mai mult decât atât, atunci conducerea politică de la acea vreme a oferit fiecărui sinistrat o casă: o garsonieră, un apartament, ceva. Doamna a refuzat pentru că a spus că dânsa şi-a antamat una şi să dea la altcineva. Cine ar mai fi făcut acest lucru?

Această doamnă… este într-o poză acolo (n.r. – pe birou)… se comportă extraordinar, este un om pozitiv, este un om care zâmbeşte, care se bucură de viaţă. Niciodată nu am văzut aşa ceva. Şi-a pierdut familia acolo. Ea era la etajul 11, la etajul 6 stăteau unchiul ei, cu un copil de vreo 12 ani. Şi au murit. A avut acest curaj extraordinar să supravieţuiască şi să se comporte extraordinar. Au fost atunci oameni care s-au sinucis numai pentru ce au văzut. Aşa puternic a fost impactul”.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata