Prin lume cu războiul de ţesut şi covoarele olteneşti

0 268

A ieşit la pensie şi s-a apucat de ţesut covoare olteneşti. Și le-a scos în lume să le arate, însă nu a fost uşor, că nu toţi „specialiştii” au primit-o bine. Dar nu s-a dat bătută şi a reuşit, pentru că, alături de familie, a fost încurajată de cei care i-au văzut covoarele, le-au pipăit, le-au mirosit, s-au întors în timp, şi-au amintit de casa părinţilor sau bunicilor şi mulţi au plâns.

A găsit femei care mai ştiau meşteşugul ţesutului covoarelor olteneşti, iar pe altele le-a învăţat. Le-a angajat în atelierul ei, unele au devenit şi creatoare, iar acum are o adevărată afacere pe care o conduce ca un manager de succes. În 14 ani de zile, în atelierul ei au fost ţesute mii de covoare şi carpete olteneşti care au ajuns în toate colţurile lumii. Ieri tocmai a urzit un covor de 15 m.p., cu „pomul vieţii”, pentru o biserică ortodoxă din Londra, la care lucrează tanti Florenţa, care are nevoie de vreo trei luni ca să-l termine. De multe ori îi vine în gând să se lase, pentru că este „bătrână”, are 66 de ani, dar nu ştie dacă poată trăi fără asta.

Asta este, în câteva vorbe, povestea fostei profesoare de biologie din Bechet, Antoaneta Nadu, cunoscută creatoare de covoare olteneşti. Ne-a aşteptat la poartă, „cum vii din Craiova, după ce treci de parc, la o sută de metri, pe stânga”, ne-a invitat în atelierul său, aflat pe strada principală al oraşului de la Dunăre, în care lucrau tanti Florica şi tanti Florenţa, fiecare în războiul ei pe verticală, „în care firele de lână se bat cu furculiţa” şi ne-a lăsat să-i admirăm mândreţe de covoare, pe care nici nu îţi mai vine să calci după ce vezi cu câtă migală şi talent este bătut fiecare fir de lână în urzeala de bumbac.

„Din copilărie am fost atrasă de meşteşuguri, nu numai de ţesut, dar şi de alte îndeletniciri ale unei femei din mediul rural. Mi-a plăcut ţesutul, croşetatul, tricotatul şi gătitul preparatelor noastre tradiţionale pe care le practic şi în zilele noastre. Sunt foarte atrasă de obiceiurile noastre româneşti. Chiar dacă şi lucrurile din casă şi hainele mai sunt moderne, totuşi când mă îmbrac în costumul popular, când mă duc la expoziţii şi târguri, mă simt o adevărată româncă, o adevărată oltencuţă, deşi sunt în vârstă vreau să spun că sunt tot o oltencuţă. Meseria de profesor m-a ţinut puţin în loc, pentru că în perioada cât am fost profesoară nu am putut să practic şi acest meşteşug, având doi copii de crescut, am fost în mai multe unităţi şcolare, că aşa erau atunci timpurile.

Dar a fost o perioadă în care am avut ore de lucru manual. Intenţionat le luam, ca eu să pregătesc şi fete şi băieţi, pentru a cunoaşte anumite îndeletniciri casnice. I-am învăţat pe băieţi şi cum să-şi pună nasturi, cum să-şi cârpească şosetele, că atunci nu se aruncau, se cârpeau şi chiar cum să gătească anumite preparate culinare. Astfel că după ce au crescut, şi acum poate au şi ei nepoţi, mi-au mulţumit că le-am fixat în minte anumite obiceiuri pe care le-au folosit de-a lungul vieţii”, şi-a început doamna Antoaneta Nadu povestea, pe care o spune de câţiva ani încoace, de când atelierul ei a devenit cunoscut în toată lumea, mai ales prin intermediul site-ului www.artalasat.ro.

Până să se apuce serios de ţesut a organizat multe expoziţii cu obiecte tradiţionale: amenaja o odaie ţărănească, amenaja o vatră ţărănească, era un hobby care s-a transformat în pasiune şi nu ştie dacă s-ar mai putea despărţi de ea. Mai ales că nu doar soţul, ci şi cei doi fii — unul în Bucureşti şi altul tocmai în Australia — de unde probabil vine şi numele societăţii comerciale pe care a înfiiţat-o — Australis Prod SRL din Bechet — au susţinut-o: „M-am pensionat devreme, ştiam că voi fi mai liberă, iar băieţii mei care deja erau mari mi-au zis „mamă, nu este rău ce faci, este foarte bine şi noi te susţinem”, m-am apucat de treabă. Foarte important a fost ca familia să mă susţină. Mă uit că soţul meu, deşi este destul de în vârstă, mă susţine şi de multe ori chiar mă îndeamnă: „du-te şi la târgul cutare, du-te şi la expoziţia cutare, că nu ştii, te mai întâlneşti cu lumea, mai socializezi”, pentru că vreau să vă spun că datorită acestei acţiuni am cunoscut foarte mulţi oameni şi mi-am făcut foarte mulţi prieteni, peste tot în lume. La îndemnul lor am făcut societatea care are ca obiect de activitate ţesutul de covoare olteneşti”.

Și nu i-a fost uşor nici când s-a prezentat în faţa specialiştilor, nici să găsească femei care să poartă lucra, pentru că meşteşugul este pe cale de dispariţie. Dar seriozitatea şi perseverenţa de „oltencuţă” au făcut-o să treacă peste toate şi să învingă:

„La început a fost greu şi nici acuma nu este uşor. Dar era pentru mine ceva nou această activitate de promovare a covorului oltenesc.Ca să intri pe piaţă, să fii recunoscut de specialişti, era destul de complicat. Am învins până la urmă, chiar dacă uneori am fost şi umilită, şi respinsă, şi ironizată, dar cum este vorba aia, am intrat pe uşă, am ieşit pe fereastră şi iar am intrat. Nu m-am lăsat deloc, pentru că mi se părea că unii nu ştiau să aprecieze ceea ce făceam eu, ca pensionar, ca fost cadru didactic care îşi asumă răspunderea să facă ceea ce era pe cale de dispariţie. Și binişor, binişor, mi-am găsit femei — la început am găsit femei care deja erau pregătite, pentru că mi-ar fi trebuit foarte mult timp să le pregătesc, care mai făcuseră această activitate la ele în gospodărie.

Una a lucrat chiar la Arta Populară din Craiova, ca ţesătoare cu carte de muncă (n.red.: tanti Florenţa). S-au perindat multe şi au rămas puţine, pentru că nu au răbdare, în special cele tinere. Am şi o fată tânără, pe care am angajat-o la 23 de ani, şi de 14 ani lucrează la mine. A devenit şi o mare creatoare. Toate sunt creatoare, dacă eu le sugerez că aşa trebuie să facem, ele mă susţin, pentru că trebuie să executăm aşa cum trebuie. Și în felul acesta am fost trecută în baza de date la diferite ministere — Ministerul de Externe, Agricultură, Cultură, care m-au invitat la târguri internaţionale”.

Alături de familie, la încurajarea doamnei Antoaneta Nadu au contribuit „privirile” şi „vorbele” celor care îi vizitau standurile de covoare la expoziţiile internaţionale pe care, spune ea, îi cunoaştea că sunt români după cum se uitau: „Un alt pas al vieţii mele a fost ocazia de a merge să văd zeci de locuri din lume şi să simt, din privirile lor, că oamenii care vedeau covoarele mele le apreciază. Am avut ocazia să văd români de-ai noştri plecaţi de foarte mult timp din ţară cărora le dădeau lacrimile când vedeau. Îi cunoşteam: „-Să nu-mi spuneţi că nu sunteţi român!—Da, de unde ştiţi?—Mă uit la ochi”. Luau covorul şi îl miroseau, şi ziceau „miroase ca în odaia bunicii mele sau a mamei mele. Doamnă, îmi spuneau, noi am crescut în casele părinţilor noştri. Nu aveam persane, dar astea erau făcute de mâinile bunicilor sau mamelor noastre şi ne simţeam foarte bine”. Pentru mine asta era o încurajare. Mă împingea mai sus, zic „de ce să nu îi fac fericiţi pe cei care poate de ani şi ani nu au venit în ţara lor.”

S-a plimbat pe mână cu legătura de covoare prin aproape toată Europa — Grecia, Slovenia, Italia (Florenţa, Roma, Milano), Spania (Madrid), Franţa (Rennes, Paris, Starsburg, în sudul Franţei la Festivalul Lavandei, de unde a venit cu ideea să-şi pună circa 60 de cuiburi de lavandă în curte cu care umple toate camerele casei), Germania, Austria, Ungaria, Marea Britanie. Și chiar şi în Dubai, unde a stat de vorbă cu şeicul, care a dorit să-i explice cum de au covoarele astea „două feţe”.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.