Mărturii despre martiriul preotului Anton Durcovici: „Noaptea, auzeam strigăte şi vaiete de oameni care probabil erau greu bătuţi”

0

Episcopul Anton Durcovici (1888-1951), episcop romano-catolic mort în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, al cărui martiriu pentru credinţă a fost recunoscut de papa Francisc la 31 octombrie 2013, va fi beatificat sâmbătă, 17 mai 2014, ora 11.00, la Iaşi, în cadrul unei sfinte Liturghii solemne

Odată declarat fericit, episcopul Anton Durcovici va fi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice, introdus în calendarul Bisericii locale şi sărbătorit la 10 decembrie, ziua martiriului său.

“Istoria vieţii şi a morţii ep. Anton Durcovici – a declarat PS Petru Gherghel – este un puternic mesaj pentru Biserică şi pentru poporul încredinţat spre păstorire şi reprezintă o chemare continuă la iubire şi dăruire pentru slava lui Dumnezeu şi binele oamenilor”.

Anton Durcovici este al patrulea martir catolic din România, din perioada prigoanei comuniste, declarat fericit de către Biserica Catolică.

Mărturii 

Pr. Gheorghe Pătraşcu: „Ajungând la Jilava, m-au cuprins fiorii groazei acestui loc de torturi, aşezat sub pământ. Ne-a întâmpinat pe noii veniţi directorul închisorii, Maromet, un turc negru cu ochii scânteietori şi cu faţa aspră. Privindu-mă îmbrăcat în haina religioasă şi cu barbă preoţească, s-a încruntat la faţă şi a spus miliţienilor care îl însoţeau: «Să nu-l băgaţi aşa în cameră!» Drept aceea, am fost dezbrăcat de reverendă, de capuciu, cingol, coroană franciscană. Un miliţian a adus o maşină proastă de tuns care să-mi taie barba, dar mai mult mi-a smuls-o decât s-o taie. Am rămas ca un om nebărbierit de două luni de zile, îmbrăcat civil cu nişte haine ponosite şi rupte, fiindcă nu aveam altceva mai bun de purtat sub reverendă. Prezentat într-o «cameră», unde erau vreo 7-8 bărbaţi între două vârste, unii aşezaţi în rândul de jos, alţii pe «prici», la etaj, nu s-au mirat de «costumul meu» […]

Am rămas în închisoarea Jilava circa şase săptămâni. Regimul nostru, al celor ţinuţi de Securitate în „depozit” era destul de blând. Nu am fost terorizat acolo, aveam mâncare modestă, ca de puşcărie, dar suficientă spre a ne ţine zilele. În schimb, cei care erau condamnaţi sau special vizaţi, erau rău trataţi. Am zărit, când eram duşi la plimbare într-o zi, nişte camere cu uşa deschisă, fără geam, fără nici un fel de «mobilă», cu multă umezeală pe jos, unde se spunea că sunt torturaţi cei greu condamnaţi. De fapt, seara, noaptea, auzeam strigăte şi vaiete de oameni care probabil erau greu bătuţi, dar mai mult decât atât n-am putut afla”.

(Pr. Gheorghe Pătraşcu, OFMConv., Zile de încercare şi de har. Amintiri din închisoare, Editura „Serafica”, Roman, 2002, p. 30, 32)

 

Ep. Ioan Ploscaru: “Celula în care am fost încartiruit era compusă din două cuşete – priciuri largi suprapuse – toate ocupate. Cei nou veniţi dormeau la «şerpărie», adică pe jos pe sub prici, şi asta până îşi făceau stagiul de vechime, ca să se califice pentru un loc pe prici. Pe jos era ciment şi totodată cam umed, cum de altfel erau şi pereţii, edificiul fiind sub nivelul solului […]. Numărul deţinuţilor era totdeauna excedentar. Pentru culcare aveam doar un spaţiu de vreo treizeci şi cinci de centimetri. Nimeni nu putea dormi pe spate, ci numai pe dungă. Când nu mai putea suporta poziţia şi voia să o schimbe, trebuia să trezească pe toţi, bătându-se unul pe altul pe umăr, urmând să se întoarcă pe cealaltă parte […]. Spălarea era o problemă. Deşi totul era jilav, apa se drămuia. Un hârdău trebuia să ajungă la treizeci şi doi de oameni, cu spălatul rufelor cu tot. Rufele le spălam în gamela în care mâncam”.

(Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Editura „Signata”, Timişoara, 1994, p. 111-112)

Ep. Iuliu Hossu (despre condiţiile de la Sighet): „Când ne rugam împreună, stam în picioare în dreptul paturilor noastre, cu feţele unii spre alţii, şi aşa înălţam smeritele noastre rugăciuni. Restricţiile se tot înăspreau din partea politrucilor; am ajuns de ne-au intimat să nu ne rugăm (priveau prin vizeta din uşă); atunci stăteam tăcuţi în picioare, cu faţa către perete; nici aşa nu ne-au permis; mai pe urmă şedeam pe paturile noastre reculeşi, în tăcere, ori pe şoptite rostind ce aveam de rostit. Rugăciunea cea mai scumpă era viaţa trăită acolo şi închinată Domnului”.

(Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de pr. Silvestru Augustin Prunduş, Editura „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 2003, p. 237)

Ep. Ioan Ploscaru (despre sistemul alimentar): “Cel mai mare chin al temniţei de la Sighet a fost foamea. Regimul alimentar la această închisoare era calculat cu mare grijă, atât ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare. […] Meniul era aproape zilnic acelaşi. Dimineaţa terci, adică porumbul măcinat cu tot cu cocean cu tot şi fiert în apă […] La prânz un singur fel de mâncare: supă de ceapă, ori supă de varză, de arpacaş, fasole sau supă de cartofi. Mergeam cu gamela la uşă, unde gardianul turna un polonic din această apă colorată, în care mai pluteau şi ceva din alimentele mai sus arătate. […] Seara, tot un polonic cu ceva ce se voia mâncare pentru a ne potoli foamea”.

(Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Editura „Signata”, Timişoara, 1994, p. 123-124)

Ep. Alexandru Todea (despre sistemul alimentar): „Timp de aproape un an eu îi duceam acestei scroafe mâncare cu căldarea, în care erau paste făinoase, carne, supe… ră­măşiţe din mâncările gardienilor. Eram toţi atât de înfometaţi încât, sincer să spun, am fi mâncat din acea mâncare dacă ar fi fost voie. Dar nu era voie. Invidiam tratamentul de care se bucura scroafa la închisoarea din Sighet, faţă de tratamentul ce ni se aplica nouă”.

(Márton Áron. Un episcop catolic pe calea crucii (ed. Márta Bodo, Gergely Kovács, Csilla Lázár), Editura „Verbum”, Cluj-Napoca, 2013, p. 40)

 

Pr. Otto Canisius Farrenkopf

„Încă de la Jilava, Excelenţa sa Mons. A. Durkovicz se îmbolnăvise greu. Intestinele nu-i mai funcţionau regulat. În picioare, durerile unei flebite. Ar fi avut nevoie de un regim special. La Sighet a primit o dată pe zi gris pregătit numai cu apă. Infirmierul îi spunea clar că are de trăit cel mult până pe la Crăciun. Bolnavul în schimb era mereu blând, răbdător, recunoscător pentru orice serviciu. A fost gata până în ultima zi să ne comunice din bogatele sale cunoştinţe, oferindu-şi toată suferinţa pentru triumful Sfintei Biserici. […]

S-a pregătit de moarte cât se poate de bine. Prin sfintele exerciţii a petrecut o lună în reculegere şi zilnic s-a spovedit. Cât priveşte testamentul, mi-a zis: «Bani n-am. Cărţile mele le las Seminarului din Iaşi, celelalte lucruri, Episcopiei din Iaşi».

De mulţi ani cunoscusem pe Mons. Durkovicz drept un preot bun, zelos, învăţat. În aceste săptămâni trăite împreună într-o celulă, el a crescut însă cu mult mai mult în preţuirea mea. A fost un adevărat preot după inima lui Isus”.

(Arhiva CNSAS, dosar I165734, f. 56-59)

Pr. Johannes Baltheiser: „În ciuda tratamentului inuman şi chiar diavolesc, el s‑a simţit fericit în cercul episcopilor, fraţii săi de suferinţă. Şi, în ciuda restricţiilor severe care interziceau exercitarea vieţii religioase şi care prevedea pedepse aspre pentru încălcarea lor, aveau loc discursuri religioase în care episcopul Durcovici era adesea rugat să spună ultimul cuvânt. Se aprecia că el era omul care ştia rezolvările pentru anumite probleme. Conducerea închisorii a remarcat curând acest lucru. Ura împotriva episcopului s‑a arătat foarte repede prin cruzimile cu care a fost tratat.

Nu mai avea chip de om, era bolnav peste măsură, frânt, părea cadavru ambulant”.

(Pr. prof. dr. Florian Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, martir, Editura „Presa Bună”, Iaşi, 1993, p. 57)

 

Ep. Ioan Ploscaru: Adus la închisoarea din Sighet, episcopul Anton Durcovici a fost supus multor suferinţe. Fiind bolnav de stomac, avea probleme din cauza alimentaţiei. Înainte de a fi izolat, fiind încă cu ceilalţi şase în celulă, am aflat că episcopul A. Durcovici este în celula 13. Când măturam pe coridorul din faţa uşii lui, îl întrebam cum se simte.

– Mor de foame. Nu pot mânca nimic din ce-mi dau aici.

După ce am fost izolat, am ajuns pe acelaşi nivel cu el, chiar în apropierea celulei sale. De câteva ori am putut vorbi împreună. Îmi cerea doar să mă rog pentru el. Printr-un gardian omenos mi-a trimis pâine şi marmelada pe care nu le mai putea consuma. Gardianul nu ştia cine este. Conducerea închisorii l-a izolat când a văzut că e pe moarte.

De fapt a fost lăsat să moară de foame, singur, ca să nu se ştie că a murit.

Câtă cruzime trebuie să fi fost în conştiinţa acelor conducători de închisori. Adevăraţi criminali, fără milă, fără consideraţie faţă de vârstă, faţă de om. În secolul XX aceleaşi monstruozităţi ca şi în antichitate!…

Dacă Episcopul Anton Durcovici ar fi fost cu alţii în celulă, aceştia l-ar mai fi putut ajuta, uşurându-i ultimele clipe ale vieţii…

De câteva ori, măturând, l-am mai întrebat cum se simte. Acelaşi răspuns: «Mor de foame!» Dar în ultimele zile nu a mai avut putere să vorbească…

În ziua de 11 decembrie 1951, părintele Ioan Deliman fiind la descărcat cărbuni în curte, l-am auzit vorbind tare în franţuzeşte: «Monseigneur Durcovici est décédé!»

La început se mai putea vorbi franţuzeşte ca miliţienii să nu înţeleagă. După un timp au interzis alte limbi, afară de română şi maghiară.

După ce a fost dus noaptea cu căruţa de cărat gunoiul, a doua zi i-au ars paiele din saltea, cum era obiceiul, şi i-au întins zeghea spălată pe stiva de lemne din curte. Eu nu am văzut nici fumul paielor, pentru că era în cealaltă parte a curţii, şi nici zeghea, căci geamul meu era opac.

La două zile după aceea un miliţian mai prietenos («omul nostru», îl numeam noi) m-a dus în celula 13 să fac puţină ordine. Era celula în care murise episcopul Anton Durcovici. Prima impresie a fost jalnică…

Celula era din cele mari, pentru opt-zece persoane. Acolo fusese înainte un atelier de fierărie. Apoi s-a făcut o magazie de paturi şi saltele, rezervă pentru noii veniţi. Uşa era la mijloc. Acum jumătate din cameră era ocupată cu câteva paturi, pe care erau stivuite saltele pline cu paie. La sosirea unui nou deţinut lua de aici o saltea cu paie.

Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta, era un pat gol, fără saltea, pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci… Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat. Pe pat erau două pături bune. Se pare că a protestat că i-e frig şi i-au dat o pătură în plus.

Dintr-o singură privire am înţeles singurătatea şi mizeria în care a murit. Îmi simţeam inima strânsă de durere şi l-am întrebat pe miliţian: «A murit?» Bineînţeles, nu avea voie să divulge secretul, deşi se arăta prietenos faţă de mine. S-a limitat să-mi spună: «L-au dus!» Ceea ce era ambiguu, mi-a confirmat, de fapt, că a murit”.

După ce am aranjat camera, l-am rugat pe miliţian să-mi dea mie cele două pături, precum şi mâncarea rămasă în gamelă:

– Ia-le, până se va afla că sunt la dumneata, ai ieşit din iarnă! Era «omul nostru».

Le-am luat, dar nu m-am putut folosi de ele mult timp, căci mi le-au ridicat curând.

Văzând că miliţianul are bunăvoinţă, mi-am luat îndrăzneala să-l rog să-mi dea voie să schimb şi geamul meu, care era mat, cu cel din camera aceasta, care nu era vopsit. Mi la dat şi pe acesta.

Un geam de sticlă, nevopsit era o mare bucurie, căci mai puteam privi cerul, «pătrăţit de gratii», vedeam păsările zburând în libertate sau o rază timidă de soare mai străbătea întunecimea celulei.

Mult timp am mulţumit în rugăciuni Monseniorului Durcovici că prin moartea sa am primit păturile care m-au încălzit şi o fereastră prin care mă puteam bucura de lumina naturală şi de o schimbare a decorului de cavou al celulei.

Monseniorul Anton Durcovici a murit ca un martir, neavând altă asistenţă decât şoarecii închisorii.”

Episcopul Iuliu Hossu: „Auzeam cum se taie scândurile, cum se bat cuiele pentru fabricarea coşciugului; noaptea auzeam, între 11.00-12.00, cum intra furgonul în curte, cum se întoarce carul militar, fără îndoială, apoi se auzea bine pe fereastră aşezarea sicriului, zgomotul de lopată aruncată în car şi plecarea. Unde? Mai târziu s-a auzit că în cimitirul rutenilor; toate acestea în miezul nopţii, nu se ştie dacă poartă ceva număr mormântul, nu cred că se va mai putea identifica vreunul din cei mulţi fruntaşi ai neamului şi ai Bisericii […] Vedeam totdeauna veştmintele spălate întinse pe sală după fiecare moarte, verificată moartea tuturor de bucătari; în aceasta nu intră nici o îndoială; nu ştim ce făceau cu cei morţi la cimitir, unde îi duceau cu furgonul, în auzul nostru, al tuturor, de la intrarea furgonului până la ieşirea lui pe poartă; aceasta se repeta în toată luna, cel puţin odată, dacă nu de mai multe ori”.

(Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, Editura “Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 2003, p. 274-275)

Pr. Ştefan Dănilă Berinde (un informator („Kraus”) a notat la 18 martie 1976 ce a spus părintele): „El [Durcovici] a fost ultimul decedat care a fost îngropat în sicriu, la data de 10 decembrie 1951. De la Durcovici, toţi decedaţii erau duşi goi pe pături până la groapă, unde erau aruncaţi de pe pătură şi apoi aruncat pământ peste trupul gol. Îngropatul era ţinut în cel mai strict secret. Numai Berinde ştia precis când a murit cineva, deoarece era anunţat să pregătească instrumentele, care erau compuse din două lopeţi, două cazmale şi o greblă. După îngropare, locul era nivelat”.

(Arhiva CNSAS, dosar I210541, vol. 6, f. 185)

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.