INTERVIU-DOCUMENT cu istoricul Neagu Djuvara: Amintiri despre agricultura de altădată, vechii ţărani, vânzarea terenurilor către străini şi multe altele

0

Istoric, diplomat, filozof, romancier şi jurnalist, Neagu Djuvara păstrează, la cei 97 de ani ai săi, amintirea vie a vremurilor de altădată. Într-un interviu acordat în exclusivitate revistei Agrointeligenţa în această primăvară, venerabilul Djuvara a vorbit, în premieră, despre agricultura României de la începutul secolului XX, în special din perioada interbelică, despre Marea Expropriere, ţărănime, vechii moşieri şi despre fascinanta viaţă la ţară.

Cu realism, istoricul nu se fereşte să vorbească deschis despre setea de pământ a politicienilor din ziua de astăzi sau despre vânzarea terenurilor româneşti către străini…

 

Un interviu realizat de Daniel Befu

Domnule Djuvara, este a treia oară când am onoarea să vă întâlnesc, în calitatea mea de jurnalist. Cu acest prilej, vă rog să ne vorbiţi despre amintirile dumneavoastră despre agricultură şi despre sat. Asta cu atât mai mult cu cât ştiu, tot din spusele dumneavoastră, că aţi avut şi o mică moşioară.

Neagu Djuvara: Mai întâi trebuie să reamintim marelui public că problemele de agricultură, sau de muncă la ţară pentru un tânăr care aparţinea societăţii bucureştene şi cu strămoş boier, erau un lucru cu totul firesc. Adică noi, copiii, ne petreceam totdeauna vacanţele la o moşie oarecare. Eu întâmplător nu m-am născut bogat. Tatăl meu, inginerul Marcel Djuvara, era un creier ca să spun aşa, un inventator, dar l-a luat Dumnezeu la vârsta de 38 de ani, câteva zile după armistiţiul din 1918, aşa că eu am crescut orfan şi fără avere proprie, aproape deloc. Numai de la o bunică paternă, moştenisem împreună cu frate-miu 40 de hectare undeva la Finta.

Deci nu ne puteam ocupa de ea, aşa că contactul meu cu agricultura a fost totdeauna la alţii, adică la sora mamei, Nica Alexandrescu, la Găeşti. Ştiţi că chiar oamenii foarte bogaţi, înainte de primul război mondial au fost ruinaţi de ceea ce s-a numit Marea Expropriere, de care nu vorbeşte nici un dicţionar occidental, ca şi când n-ar fi existat. Eu vă garantez, fiindcă am studiat istoria, că nu există nici un caz în istorie de o asemenea confiscare, la care nu s-a reacţionat deloc. Bineînţeles că nu era democratic faptul că vreo 4000 de proprietari posedau mai mult pământ decât 80% din populaţia ţării. Asta o spun toate cărţile de istorie şi geografie, dar această expropriere care a avut loc între anii 1918 şi 1922, din punct de vedere economic a fost o catastrofă.

 

De ce, că noii proprietari nu au avut puterea economică să lucreze pământul la fel de eficient ca marii latifundiari?

Neagu Djuvara: Bineînţeles, marii proprietari, ori că le lucrau cu ţăranii în dijmă, ori că aveau o regie cumva, era lucrul foarte rar să ai deja de pe vremea aia tractoare, dar în orice caz un bogătan putea să aibă zeci de perechi de boi. Şi atunci stricarea acestui regim, pentru că să ştiţi că oameni care aveau intenţii economice sănătoase, cum a fost Constantin Argetoianu, au considerat că s-a făcut o mare greşeală cu această împărţire de pământ, că cei care au căpătat pământul, foarte rar să fi avut vreo 5 hectare sau 10 pogoane, că se socotea în pogoane, care era jumătate din hectar. În general au avut câte două pogoane, un trei pogoane, nu suficient să hrănească o familie şi asta s-a răspândit în toată ţara.

De altfel cei care posedau mari întinderi de pământ deţineau incomparabil mai puţin decât marii moşieri de la toţi vecinii noştri. În Ungaria, cel care a fost preşedintele republicii, contele Karoly, în 1918-1919, avea 100.000 de hectare. La noi n-avea 100.000 de hectare decât cel care s-a numit nababul Cantacuzino. Marile moşii considerate mari erau aşa, 5-6000 de hectare. Încă erau foarte mari. În Ungaria, de asemenea în Rusia, moşiile mari erau de sute de mii de hectare. În fond era, ca să zic aşa, o mare proprietate medie.

„La noi era o agricultură de tip medieval

 

Cum era percepută calitatea agriculturii româneşti în epocă?

Neagu Djuvara: Eu acum am să fac o generalitate şi anume că în cărţile de geografie sau istorie occidentale în general, se considera, pe drept cuvânt, că România era o ţară de agricultură foarte înapoiată faţă de felul în care se putea face agricultură în Occident, chiar în centrul Europei, până şi în Ungaria şi Austria. La noi era o agricultură de tip medieval.

 

În 1900 încă era de tipul ăsta?

Neagu Djuvara: Eu vă vorbesc de epocile pe care le-am apucat eu, adică încă din anii 1920. Eu sunt născut în 1916 şi am amintiri de la ţară deja de când aveam 5 ani, spun din 1921-22. Deci de-abia se făcuse Marea Expropriere, adică se terminase cu marile proprietăţi unde majoritatea locuitorilor de la sate lucrau pe moşii boiereşti, iar micile porţiuni de moşie privată ale ţăranului erau foarte modeste, nu puteau hrăni o familie. Erau foarte puţini, în cele câteva sate pe care le-am cunoscut, care să fie autonomi, adică care să spună că fiindcă are 60 de pogoane, adică 30 de hectare, el să poată considera că trăieşte din asta cu familia lui.

Din cauza acestei situaţii socio-economice, toţi ceilalţi ţărani, erau cvsi-obligaţi, chiar dacă aveau o bucată de pământ, să-şi completeze veniturile lucrând în dijmă pe o moşie mai mare a aşa zişilor mari proprietari, care nu mai erau decât foarte minoritari, cei cu o origine boierească. Erau proprietari mai generali, dar mai mult burghezie de comercianţi care consideraseră şi din punct de vedere psihologic că nu eşti domn decât dacă ai moşie la ţară, care e un aspect tare interesant. Adică chiar un tânăr deja din burghezie, adică fiu de inginer sau de medic, el nu se considera domn decât dacă avea o bucată de moşie.

 

Faptul că în perioada medievală şi nu doar erau feudele şi nobilul era mare proprietar de pământ , adică cei cu sânge albastru, treaba asta li s-a imprimat burghezilor şi ei încercau să aibă acces la statutul de nobil, achiziţionând pământ?

Neagu Djuvara: Exact, este foarte exact ce spui matale. Se considera că dacă nu ai moşie, nu faci parte din categoria mai înaltă a societăţii, ştii? Cu toate că au fost cazuri de oameni ieşiţi relativ din popor, adică hai să spunem că avea două generaţii de intelectuali, dar dacă n-avea şi moşie, considera că nu este cineva.

 

Iubeau satul şi viaţa în mediul rural sau era doar pentru statut? Adică aveau moşie, mergeau verile acolo, ori stăteau mai multe luni pe an ala ţară, sau pur şi simplu erau oameni de oraş care se lăudau că au şi la ţară ceva, sau mergeau să facă petreceri la moşie?

Neagu Djuvara: Asta e părerea mea. Majoritatea erau oameni de oraş, care se bucurau să spună: mă duc vara la moşie. Era o chestiune psihologică. Adică moşia reprezenta categoria fostului boier, cel care poseda pământuri mai multe.

 

Dar ştiţi că există o tendinţă a prezentului, întâlnită la oameni ca Traian Băsescu, Preşedintele Românniei, Elena Udrea, lider al opoziţiei. Oamenii ăştia au cumpărat multe hectare şi vor să devină fermieri. Pe de altă parte, Dan Voiculescu lucrează enorm de mult pământ, mii de hectare, pe care le-a luat în arendă de la statul român pe zeci de ani. Elitele politice gustă din terenul agricol. Mie mi se pare foarte interesant. Ce-mi povestiţi se întâmpla cu un secol în urmă. Se întâmplă acelaşi lucru acum, sau mă înşel eu?

Neagu Djuvara: Astea sunt sechele, sunt urmări ale unei mentalităţi care ţine de sute de ani. Adică cel care posedă pământ la ţară e cineva, ca să zic aşa. Adică un intelectual care ar fi numai în oraş şi n-ar avea nimic, n-ar… Eu sunt convins că chiar oameni de înaltă distincţie, cum a fost Dinu Noica, sunt sigur că în familia lui aveau pământuri.

 

Eu am fost şi am vizitat Vila Florica de la Şetefăneşti, lângă Piteşti

Neagu Djuvara: A Brătienilor.

„Bucureştiului era un fel de târg mare, cu case despărţite una de alta. Era un sat mare”

 

Da, şi spunea ghidul nostru că acea moşie era locul în care Brătianu îşi încărca bateriile. El a fost o figură marcantă a politicii. A fost aşa, chiar trăia acolo sau era doar un moft acea proprietate de la ţară?

Neagu Djuvara: Asta înseamnă şi faptul că noi, românii, nu suntem născuţi orăşeni. În fond, oraşe adevărate în România n-au existat. În România veche, nu în Transilvania. În Muntenia şi în Moldova erau târguri şi chiar Bucureştiul era un târg mare, care n-avea, cum să spun, alură, ca să întrebuinţez un neologism venit din franceză. N-avea aspectul unui oraş occidental. Era foarte întins, avea grădini în jurul fiecărei case. Păi chiar Bucureştiul pe care l-am cunoscut eu când eram copil, erau puţine locuri unde într-adevăr era o stradă lungă numai cu case una lângă alta, cum e Calea Victoriei. Dar restul Bucureştiului era un fel de târg mare, cu case despărţite una de alta. Era un sat mare.

 

Şi aveau grădini în curţi?

Neagu Djuvara: Mai toate aveau grădină. Agricultura face parte din sângele românului.

 

La ce tip de activităţi agricole aţi fost martor sau v-aţi implicat în ele?

Neagu Djuvara: Am fost martor la toate şi m-am implicat în multe. De ce? Vă repet, nu aveam avere personală. Tata murise în ultimele zile ale războiului. Din partea lui, adică maică-sa, bunica mea, a moştenit o nimica toată. O moşioară de 40 de hectare la Finta undeva, pe care o avusese ea ca zestre când s-a măritat cu bunicul meu Trandafir Djuvara, dar cum a divorţat la puţini ani după asta, era singura ei avere. Şi nu era mare. Era o moşie de 800 de pogoane, 400 de hectare.

 

Deci ea a moştenit 400 de hectare?

Neagu Djuvara: Da, dar ea a murit în 1920, când eu aveam 4 ani, deci nici n-am apucat-o pe mama tatălui meu, pe bunica paternă şi am considerat întotdeauna că bucăţica de moşie pe care ne-a lăsat-o la Finta, după expropriere vorbesc, că bucata ei de moşie era mai mare când s-a măritat ea, când a venit cu o zestre de 400 de hectare, 800 de pogoane, era totuşi ceva. Dar nu erau mii de hectare, ştii? Bunicul Trandafir avea, dar nici el nu pot să spun că le avea din moşi strămoşi, pentru că Djuvăreştii ăştia ai mei sunt veniţi din Munţii Pindului pe la 1780, au făcut mai întîi avere la Brăila făcând comerţ şi bineînţeles că imediat, nu din ambiţie, dar din nevoie economică s-au boierit, adică au primit nişte ranguri de mici boieri.

Eu de partea Djuvara deci n-aş avea veche boierime. Aş avea o boierime relativ recentă, adică 1800 încoace. Boierimea veche era numai de partea Grădişteanu, de partea mamei, care sunt boieri vechi şi înrudiţi cu toate familiile din ţară şi cu toate familiile domnitoare.

Aşa că în momentul în care mama s-a căsătorit în 1913 cu Marcel Djuvara, care era o personalitate deja extraordinară ca însuşiri personale şi ca studii, ieşit premiant de la Politehnica din Berlin, taică-su Trandafir Djuvara era diplomat de carieră, ministru plenipotenţiar, unchiul său, Alexandru Djuvara fusese de trei ori ministru, deci era o categorie ca să zic aşa, de burghezie care se înălţa către boierime, dar mama mi-a spus-o de o sută de ori, ea când s-a căsătorit cu Marcel Djuvara, cu toate calităţile lui personale extraordinare, ea şi tot anturajul ei, aveau impresia că face o mezalianţă.

Fiindcă ea era Gărdişteanu, bunica ei maternă era Ghica, mă rog, dacă îţi arăt un tabel de ascendenţă al mamei mele, îl am la bucătărie afişat acolo, se trăgea de dousprezece ori din Basarab Întemeietorul. Aşa erau marile familii boiereşti, încrucişate între ele. Dacă urmezi mama, bunica, străbunica în dreapta şi în stânga, ajungi că erau toţi rude între ei. Deci încă o dată, a fost privită nu tocmai bine în momentul în care s-a măritat cu Marcel Djuvara, de origine relativ recentă, nişte aromâni veniţi în ţară la sfârşitul veaului al 18-lea, în 1913, cu toate însuşirile lui cu totul excepţionale de premiant al Politehnicii din Berlin şi inventator cu o grămadă de brevete, în Germania, în Anglia.

 

Deci bunica dumneavoastră a avut 400 de hectare zestre. A lăsat moştenire tatălui dumneavoastră câte? 40?

Neagu Djuvara: Exproprierea i-a lăsat foarte puţin. La Finta acolo aveam 40 de hectare, 80 de pogoane, pe care nici n-aveai cum să le lucrezi, pentru că n-aveam conac, n-aveam nimica, deci erau fatalmente date în dijma ţăranilor din zonă.

 

Şi ce le dădeaţi ţăranilor?

Neagu Djuvara: Păi jumătate din venit ţăranul şi-l reţinea. Îl lucra el, cu boii lui, cu plugul lui, dar i se dădea jumătate din recoltă.

„Faţă de Occident, recoltele obţinute erau foarte slabe”

 

Ştiţi ce recolte se obţineau atunci?

Neagu Djuvara: Faţă de cele din occident erau foarte slabe. Îmi aduc aminte că, hai să spun o amintire aşa. Aveam 11 sau 12 ani şi se nimerea, ba aveam chiar 13 ani în 1929 şi se nimerea anul în care a avut loc marea criză economică în Statele Unite, care s-a răspândit ca un foc de mirişte în lumea întreagă, dovadă că încă de pe-atunci economia americană domina, dar lumea nu realiza lucrul ăsta. Era de pe-atunci dovada că o criză economică în Statele Unite imediat a ruinat o lume întreagă, şi eu îmi aduc aminte, în 1929 aveam 13 ani, eram la un mic conac de administrator la o moşioară a unei surori a mamei, Nica Alexandrescu. Era la Cojasca, sau Cojeasca, după unii, care este pe drumul de Târgovişte, Bucureşti-Târgovişte.

Şi parcă văd că, noi stăteam acolo, fiindcă eram la 20 de kilometri de Finta, unde nu mai aveam conac. Deci mama avea la Finta pământurile noastre, nu ale ei, avea la Finta 40 de hectare, pe care le lucra în dijmă cu ţăranii şi ea locuia în conacul mătuşii la 20 de kilometri distanţă şi ţăranii, în momentul recoltei, veneau cu căruţele şi aduceau nişte cantităţi de grâne. Considerai că era mare lucru dacă venea cu o căruţă de 1000 de kilograme de ovăz sau de orz sau de grâu pentru fiecare hectar.

 

Câte căruţe veneau odată într-un şir?

Neagu Djuvara: Păi foarte puţine. Venea încetul cu încetul, câte una, câte una. Țăranul îşi lucra el când putea, fiindcă el mai avea de recoltat şi pământul lui şi nu venea la tine prima oară.

 

Aţi fost în vizită sau în inspecţie să vedeţi cum vi se lucrează terenul, sau nu? De câte ori mergeaţi la teren pe an?

Neagu Djuvara: Dragă, la Finta ferma, adică şi conacul pe care-l avea bunica mea paternă îl pierdusem. Mai întâi pentru că ea a avut patru copii: pe tata, care a murit, pe fratele lui Radu Djuvara, care a făcut diplomaţie şi nu se ocupa de agricultură. El, bineînţeles că era încântat dacă primea la sfârşit de an o sumă de la cele 40 de hectare pe care le avea acolo, dar nu se ocupa, aşa că noi din această mică moşie de 40 de hectare de la Finta nu trăgeam nici un folos mare, decât că trebuia maică-mea să vină la sfârşitul sezonului, când se făcea şi adunarea porumbului, ca să vadă ce-i dau ţăranii pe fiecare hectar pe care-l lucrase.

 

Deci la recoltă era prezent un membru al familiei Djuvara ca să vadă cât se recoltează?

Neagu Djuvara: Da, dar acolo nu este tipic ca să spun aşa, prin faptul că nu mai aveam nici un conac. Deci stăteam la Cojasca unde era un conac al unei surori a mamei, Mica Alexandrescu şi Finta era la 20 de kilometri, deci venea căruţa cu mia de kilograme de orz sau de ovăz, pentru ca să o vindem. Şi îmi aduc aminte că în 1929, când a început criza americană, cum dintr-o zi pe alta scădeau preţurile. Mă văd încă la acel mic conac de administrator de la Cojasca, alături de mama, care ţinea minte că în anul precedent o căruţă de ovăz se vindea cu 1000 de lei. Vine o primă căruţă şi cumpărătorul oferă 800 de lei. Mama zice: „A nu, eu vreau o mie”.

Mai trece un ceas, două, trei, vine încă un ţăran cu căruţă şi îi zice: „Vă dau 700 de lei pe căruţă”. Mama: „Nu, nu, nu. Nu vreau”. Mă rog, au trecut câteva ceasuri, câteva ceasuri numai, în aceeaşi zi, când preţul a scăzut de la 1000 la 400. Asta era, ca să zic aşa, rezultatul crizei americane, care s-a răspândit în toată Europa. Care va să zică într-o singură zi, preţul unei căruţe de orz sau de ovăz scăzute până la 40% din valoarea ei.

 

Deci dumneavoastră primeaţi grânele şi le vindeaţi mai departe. Cine erau cumpărătorii?

Neagu Djuvara: În general erau negustori. Țăranul nu era cumpărător. El dimpotrivă, vindea ce avea al lui, că avea în general puţin şi mai vindea şi jumătatea care-i venea de la lucrul unui pământ al boierului, dar negustorii erau cu totul altă speţă. Şi îmi aduc aminte de pildă la Găeşti, unde era una din moşiile surorii mamei, această Nica Alexandrescu, care de ce avea mai mult pământ decât celelalte surori Grădişteanu? Fiindcă bărbatul ei era, de altfel ea era singura din surorile Grădişteanu care făcuse o căsătorie de interes ca să zic aşa, gândindu-se că surorile Grădişteanu n-o să moştenească decât prea puţin pământ.

Ea a luat un bogătaş, pe acest Alexandrescu, care se numea Alexandrescu Cafegi Başa, pentru că bunicul său, care fusese un parvenit, un ţăran cu voce frumoasă, care îi cântase sub fereastră marelui ban Grigore Ghica, care pe urmă a devenit domn, a fost primul domn pământean după perioada fanariotă, terminată în 1822. Şi atunci Vodă Ghika l-a făcut pe acest Alexandrescu, care nu era decât un fiu de ţăran, isteţ, cu voce frumoasă, i-a dat un mic titlu boieresc: Cafegi Başa. Această titulatură însemna că era răspunzător ca să existe o cafeluţă la orice oră din zi pentru Vodă şi pentru toată curtea.

Şi i-a rămas numele aşa. Şi culmea e că pe urmă s-a ridicat în grad şi, cum se-ntâmplă cu fiii de ţărani care pun mâna pe puţină putere, a făcut avere încetul cu încetul, fiind foarte rău cu ţăranii. Ce a păţit e un caz rar în istoria pe care-o cunoaştem noi din veacul al 19-lea. Când avea vreo 60-65 de ani, a fost împuşcat de ţărani. El făcuse avere mare. Acest bărbat al mătuşii mele, nenea Costică, care era nepotul lui de fiu, niciodată nu mi-a pomenit de chestia asta, că bunicul său fusese un rău care fusese omorât de ţărani. Asta am aflat-o prin alţii.

 

Câte hectare aveau ei?

Neagu Djuvara: Nu mai ţin minte bine, dar el cred că avea, ceea ce nu este uriaş faţă de ce ţi-am spus de pildă din Ungaria sau Polonia, avea zece mii de hectare.

 

Dumneavoastră vacanţele de vară le petreceaţi la familia aceasta, sau în altă parte?

Neagu Djuvara: Da, da. În mai multe părţi.

 

Dar ce făceaţi la ţară? Descrieţi-ne.

Neagu Djuvara: Eram un copil care stăteam simplu în casa boierească, îmi plăcea să văd la câmp când se lucra, la treierat sau alte lucrări ale sătenilor, dar eram spectator, atâta tot.

 

Dar simţeaţi ceva, o poezie a lucrului la câmp, sau când îi vedeaţi pe oamenii ăia că-şi desfac un ştergar cu mămăliga înăuntru sau taie o slănină şi mănâncă în pauza de prânz ca în Moromeţii, sau poate când simţeaţi mirosul paielor? Ce vă plăcea, ce vă entuziasma când mergeaţi la muncile câmpului?

Neagu Djuvara: Totul, totul. Toată viaţa de la ţară îmi plăcea. Adică când umblam, păi mi se întâmpla de pildă când eram la Găeşti, la mătuşă-mea, că fugeam noaptea prin gratiile ferestrei ca să umblu în câmp şi să miros iarba tăiată. Deci participam fizic, ca să zic aşa, la bucuria câmpului, dar altfel, muncă propriu-zis n-am făcut niciodată cu braţele. N-am săpat în pământ decât când am fost militar şi când am fost la război. Atunci mi-am făcut o groapă personală cu sapa, în 1941.

V-aţi făcut groapa?

Neagu Djuvara: Da, dar o făceam prost. În general rugam pe ostaşii din grupa mea sau din plutonul meu să îmi facă o groapă mai mare. Groapa în general, nu te apăra decât de puşcă sau de mitralieră, deci la orizontală, dar groapa nu te apăra împotriva artileriei.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.