INTERVIU-DOCUMENT cu istoricul Neagu Djuvara: Amintiri despre agricultura de altădată, vechii ţărani, vânzarea terenurilor către străini şi multe altele

0

„Mă urcam pe batoză împreună cu ţăranii şi îmi plăcea să arunc paiele şi eu cu dânşii”

Ce aţi simţit că vă atrage la mediul rural? Când aţi văzut cum se mulg vacile, sau oile cum sunt duse pe deal, sau de la treierat, sau când băgaţi mâna în boabe. Sau v-aţi urcat vreodată în căruţă să faceţi baie în boabe?

Neagu Djuvara: Bineînţeles, mă urcam pe batoză împreună cu ţăranii şi îmi plăcea să arunc paiele şi eu cu dânşii. Pe urmă stăteam la gura batozei când curgea rezultatul, adică grânele, era un semn de plăcere fizică să bagi mâinile, să vezi cum din munca asta de un an întreg, uite acum îţi curge averea asta de grână în mână. Ştii? Era un fel de bucurie fizică. Ştii că de rezultatul unei munci depinde traiul unor oameni.

Mai întâi ceea ce era impresionant, era că din toate posibilităţile de a agonisi bani, agricultura este cea mai, cum să spun, hazardată? Adică dacă nu ţi-a dat Dumnezeu ploaie, degeaba. Acum în anumite zone s-au făcut progrese. Sunt multe regiuni care sunt irigate. Dar nici acolo nu scapi de hazard. Cei care s-au succedat pe fosta noastră moşie, în judeţul Brăila de pildă, făcuseră mari progrese, introduseseră irigaţie şi stropeau câmpul întreg. Dar dacă venea grindina?

 

Asta când?

Neagu Djuvara: Acum. În ultimii ani.

 

Dumneavoastră vi s-a retrocedat proprietatea şi aţi vândut-o. Cui?

Neagu Djuvara: Unei familii care fusese arendaşă a unei părţi a acestui teren.

 

Cât vi s-a dat pe hectar, când aţi vândut terenul?

Neagu Djuvara: Nu ţiu minte de cifră, dar am beneficiat în cazul ăsta prezent, dar care e un caz foarte particular, şi anume că în regiunea Bărăganului Brăilei se proiectează un, vor să facă un cerc de irigaţie uriaş şi atunci societatea care se ocupa de a grupa terenurile, a plătit niţel mai scump decât preţul pe toată ţara, în graba lor de a avea zeci de mii de hectare ale lor, pentru a face acolo această instalaţie uriaşă.

 

În ce an aţi vândut?

Neagu Djuvara: Păi acum 3-4 ani.

 

N-aţi vrut să ţineţi terenul?

Neagu Djuvara: Ei, ce să fac eu cu pământul?

 

Aţi avut şi câţiva ani în care aţi luat bani de pe arendă, după Revoluţie. Cât primeaţi?

Neagu Djuvara: Da, da. Nu mai ţiu minte.

 

Era o sumă consistentă? Simţeaţi că puteţi face ceva cu ea, sau era nesemnificativă?

Neagu Djuvara: Țiu doar minte că nu m-ar fi ţinut tot anul, ca să zic aşa. Adică venitul de pe cele câteva zeci de hectare care-mi aparţineau mie, că mai erau şi ale fratelui meu, mi-aduc aminte că n-aş fi trăit tot anul cu ce-mi aducea acea sută de hectare.

 

Dar înainte de război, arenda era suficientă să vă asigure traiul?

Neagu Djuvara: Era cam fifty-fifty. În 1940-41, când a început războiul pentru noi, ca sublocotenent aveam 20.000 de lei pe lună şi de la moşie tot 20.000 îmi revenea. Era foarte puţin. Nu era foarte rentabil.

 

Cât costa hectarul pe vremuri, când eraţi dumneavoastră copil?

Neagu Djuvara: Nu ţiu minte, fiindcă nu făceam comerţ cu hectarele, să vindem şi să cumpărăm.

 

Nu mi-aţi vorbit de experienţa dumneavoastră cu animalele de când mergeaţi la ţară…

Neagu Djuvara: Da, dar nu făceam din ele în cazul meu, dar şi în cazul mătuşii mele Nica Alexandrescu, care avea mai mult pământ, nu făceam din asta o ocupaţie aparte. Dacă aveam, de pildă, la Ezna, în Bărăganul Brăilei, la bunicul meu, avea 14 cai, avea vreo 10 perechi de boi, dar astea erau numai pentru ca să muncească pământul, nu erau să faci, să îngrăşăm. Şi la porc era acelaşi lucru. Aveam porci ca să să tăiem la sfârşitul anului, dar nu făceam crescătorie de porci.

 

Câţi purcei erau în crescătoria bunicului?

Neagu Djuvara: Foarte puţini, aşa, vreo 2-3. Dar totuşi, avuseserăm grija să cumpărăm rasă York, adică nu porcul mangaliţă sau nu ştiu ce. Vezi, chiar numele de mangaliţă înseamnă că el e mongol. Erau porci aduşi probabil din Asia, dar noi aveam porci de York care au fost importaţi la noi în ţară şi care erau de o calitate mult mai bună şi de altfel creşteau peste suta de kilograme. Dar puţini, aveam 2-3 pentru familie.

 

Păsări aveaţi?

Neagu Djuvara: Sigur. Dar tot aşa, ca să ai o friptură de pui zilnic sau la 2-3 zile odată, dar nu crescătorie de păsări.

 

Vorbiţi de bunicul din partea tatălui sau din partea mamei?

Neagu Djuvara: Bunicul din partea mamei a murit de mult, dinainte de război: generalul Grădişteanu. El crezuse că în momentul în care am dobândit Dobrogea, cumpărase la, cum se chema localitatea? Era în nordul Dobrogei. Noi, românii, cam uităm că n-am avut Dobrogea în Evul Mediu. Mircea cel Mare a avut o bucăţică de Dobroge prin nişte, mi se pare moştenire, dar Țara Românească în tot Evul Mediu şi în perioada modernă nu trecea de Dunăre. Deci de-aia am dobândit-o, ca un fel de compensaţie din partea Rusiei în 1878, când Rusia ne-a reluat sudul Basarabiei, pe care occidentalii ne-o redăduseră în 1854, după războiul din Crimeea. De ce? Pentru ca să îndepărteze pe ruşi de la gurile Dunării. Asta e ideea.

Francezii au făcut-o. Dar când în 1977 ruşii au redevenit agresivi şi noi ne-am alăturat lor ca să facem războiul în Bulgaria, atunci ei la congresul de la Berlin ne-au reluat sudul Basarabiei, pentru că vroiau să aibe gurile Dunării, vroiau să aibe Delta şi în schimb ne-au dat Dobrogea. Deci noi Dobrogea am căpătat-o ca un fel de compensaţie de la ruşi, pentru că ne reluau din nou Basarabia.

 

Deci bunicul dumneavoastră pe linie maternă a cumpărat teren în Dobrogea?

Neagu Djuvara: Da, a cumpărat ceva în Dobrogea, dar când a venit exproprierea, ce i-a rămas mamei? I-au rămas 50 de hectare.

 

Şi ce s-a întâmplat cu ele?

Neagu Djuvara: Le-a vândut imediat. Ne-am cumpărat o căsuţă la Bucureşti.

 

Unde?

Neagu Djuvara: Am impresia că eram cam periferici. Era dincolo de strada Buzeşti. A dispărut strada asta. Se numea. Acum mai există încă Strada Doctor Felix, o stradă care este perpendiculară pe Buzeşti. Era mai la Nord-Est, era această stradă, Doctor Sergiu. Doctor Felix a mai rămas, Doctor Sergiu a dispărut cu clădirile Ceauşiste. În fundătura Doctor Sergiu ne-am cumpărat căsuţă şi aveam impresia că locuim cam la periferie.

Strada nu era pavată, era pavată cu bolovani grei, unul lângă altul. Nu era asfaltată şi nici pietruită. Canalizare era, aveam apă curgătoare în casă. Casa pe care o luase mama acolo, foarte mică era. Erau două camere la parter şi două camere la primul etaj şi pe urmă un fel de anexă, o mare bucătărie la parter şi o mare sală de baie la primul etaj. Ştiu că era foarte modest. Curtea era numai o felie de pământ, aşa până la stradă. O nimica toată. Deci cu banii celor 50 de hectare pe care le avusese în Dobrogea, n-a putut să cumpere decât această căsuţă într-un cartier destul de periferic pentru Bucureştii de atunci, în anii 20-21, deci la trei ani după moartea tatei, în 1918. Bunicul meu pe linie maternă a murit în 1909.

 

Câte hectare a lăsat în 1909?

Neagu Djuvara: Lăsase aceste hectare în Dobrogea, dar pe care exproprierea, legea exproprierii, nu i-a rămas decât o zecime din cât a avut. El a avut 500 şi avea cinci copii. Mama avea 4 fraţi şi surori.

 

A, fiecare a moştenit câte 50?

Neagu Djuvara: Da.

 

Mamei i-au fost luate hectarele prin expropriere, pentru că bunicul dumneavoastră era mort de mult, la momentul Marii Exproprieri?

Neagu Djuvara: Da.

 

Aveţi amintiri cu animale? Aţi muls vreodată o vacă?

Neagu Djuvara: Nu, de muls vacile nu, fiindcă mă uitam şi de altfel mă scârbea chestia asta. În schimb, unde îmi plăcea să mă duc era la muncile câmpului, adică să văd cum se ară, să văd cum se seceră. Şi la batoză. Mă duceam la batoză şi participam când venea perioada, de pildă. Am stat câteodată chiar în timpul războiului, când eram desconcentrat, stăteam la moşia de la Ezna şi îmi plăcea să văd munca de la treierat.

 

Bun, dar la vârsta aia erau toate gândurile războiului, era toată apăsarea pe care un om în floarea tinereţii o simte. Când mergeaţi acolo era o evadare? Vă curăţaţi de gânduri negre? Puteaţi să vă eliberaţi un pic, când vedeaţi muncile câmpului şi natura?

Neagu Djuvara: Orişice situaţie care te scoate din amintirile războiului, ori că este la oraş, ori că este la ţară, e un fel de spălare a creierului.

 

Când v-a murit tatăl, bunicul din partea lui încă mai trăia?

Neagu Djuvara: Da, el a mai trăit până în 35.

 

Şi mergeaţi acolo vara?

Neagu Djuvara: Mergeam acolo vara, dar nu pentru foarte mare lucru, pentru că el rămăsese foarte, era foarte zgârcit şi nu făcuse nici o investiţie. Aveam o casă veche de administrator. Deci era un conac foarte ţărănesc. Era ca o casă mare de ţăran, ştii? Şi mergea acolo numai timp de vreo două luni spre sfârşitul verii, pentru a lua dijma de pe ce recoltau ţăranii de pe terenul lui.

„Nu îndrăzneam să mă ating de fetele de la țară. Din timiditate

 

Dar dumneavoastră ca nepoţi eraţi bineveniţi?

Neagu Djuvara: Da bineînţeles. Şi îmi plăcea. Plecam. Îl lăsam pe bunicul. Îl lăsam în casa lui şi eu toată ziua eram pe câmpuri. Făceam kilometri şi kilometri în fiecare zi pe câmp. Îmi plăcea natura.

 

Se cânta la muncile câmpului? Erau ţărăncuţe frumoase? A fost vreuna din primele dragoste, dar dragoste de copil, din aia frumoasă şi nevinovată?

Neagu Djuvara: N-am avut. Nu îndrăzneam să mă ating de fetele de la ţară. Din timiditate.

 

Dar admiraţi pe vreuna în secret că era frumoasă?

Neagu Djuvara: A, îmi dădeam seama, că cum să spun, că o văd pe cutare, pe Irina, pe Caterina, de la Finta, sau de la Găeşti, dar nu, nu mă băgam. Fratele meu a fost mult mai îndrăzneţ. A avut aventuri cu fete de la ţară, dar eu nu.

 

Se cânta la muncile câmpului? Oamenii cântau?

Neagu Djuvara: Nu am amintirea asta.

 

Dumneavoastră eraţi oficial nepotul boierului, da? Vă invitau la masă la prânz, când îşi întindeau ştergarul să mănânce, să împartă cu dumneavoastră?

Neagu Djuvara: Da, sigur că da. De mai multe ori, aşa întâmplător.

„Carnea era foarte rară. Era numai la casa boierului. Ţăranul nu prea mânca carne. Decât dacă-i murea animalul cumva şi nu era o boală pentru care veterinarii să interzică mâncarea cărnii”

 

Ce mâncau?

Neagu Djuvara: A, ei mâncau foarte sobru. Bineînţeles că mămăliga destul de vârtoasă, pe care o tăiau cu sfoară sau cu cuţitul şi în general carne de pasăre, că carnea de la măcelar la ţară era foarte rară, foarte rară. Mâncau foarte prost, foarte slab.

Multă fasole, ca şi la armată, numai fasole, fasole, fasole şi mămăligă. Ceapă multă, care e foarte sănătoasă. Zicea fratele meu care e doctor, că ceapa a întreţinut ţărănimea română. Deci fasole, ceapă, pe urmă porumbul. Porumbul sub formă de mămăligă, dar şi sub formă de cocoean, dacă mâncam şi la Bucureşti: „fierbinte porumbelu”, cum strigau pe stradă ţigăncile.

 

Deci carnea era mai rară la ei?

Neagu Djuvara: Carnea era foarte rară. Era numai la casa boierului. Țăranul nu prea mânca carne. Decât dacă-i murea animalul cumva şi nu era o boală pentru care veterinarii să interzică mâncarea cărnii. Adică dacă era un accident. Se întâmpla de pildă că un bou scăpase în luţernă, se umfla şi crăpa. Aveam de altfel şi un cuţit special pentru ca, dacă s-a întâmplat nenorocirea asta că a scăpat boul în luţernă, să-l înţepi şi-i ieşeau gazele din stomac. Am făcut chiar eu asta.

 

L-aţi înţepat?

Neagu Djuvara: Da. Aveam 25-26 de ani. A scăpat boul, dar era destul de scârbos. Trebuia să ştii că înţepătura trebuie făcută o palmă de la şold. Ce se întâmplă? De multe ori noi nu prea aveam garduri de sârmă ghimpată şi trebuia să fie păzit, că dacă nu era bine păzit şi scăpase în luţernă, boul era pierdut.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.