Alex şi Roxana – Revenirea la natură. Valea Curcubeului

107

Oraşul nu mai există pentru ei. Au fugit de civilizaţie. Atingând limite greu de bănuit pentru omul modern. Aceasta este povestea soţilor Roxana şi Alexandru Mărgărit, din Bucureşti. Au preferat să trăiască, de câţiva ani încoace, într-un sat de la poalele Munţilor Poiana Ruscă, în mijlocul pădurii şi al sălbăticiunilor. Sunt un fel de vedete locale. Toată lumea îi cunoaşte. Şi mulţi îşi fac cruce, miraţi, de orăşenii care s-au avântat prin pustietăţile astea.

  • Au lăsat în urmă viaţa de „şaormari”

Acum imaginaţi-vă că sunteţi în faţa unui bazin plin cu apă, voi nu ştiţi să înotaţi şi totuşi vă aruncaţi în adâncuri cu cea mai mare plăcere. Și mai ales cu o voinţă de nezdruncinat. Ei bine, exact aşa au procedat Roxana şi Alexandru. Știţi, genul acela de orăşeni get-beget, el născut în Bucureşti, ea în Galaţi, mutată în Capitală de la vârsta adolescenţei. Alexandru nu ezită să-şi amintească de perioada lor de „şaormari”. Să se ducă la munte? Nici pomeneală. N-au fost cu cortul în viaţa lor, n-au făcut plimbări în natură.

După liceu, ea a făcut Dreptul, el a mers pe specializarea în Limbi Străine. Dar iubirea dintre ei a rămas statornică. S-au căsătorit în urmă cu şase ani. Formau un cuplu încă din liceu. Ceva totuşi se eroda – sănătatea. Ea cu nişte probleme femeieşti care riscau să devină ireversibile. El avea deja simptome care îl anunţau că diabetul n-ar fi chiar atât de departe. Bărbatul a lucrat ca agent de vânzări, apoi la Aeroportul Otopeni. Stresul devenise un duşman care le făcea din ce în ce mai mari probleme. Le era greu şi cu casa. Au locuit ba pe la rude, ba în chirie. „N-am avut niciodată casa noastră”, spune Roxana.

Citeste si:  Reţete vechi de 100 de ani: Spată de miel umplută, Cozonaci foarte buni şi Pască
  • Prima schimbare, alimentară

Au crezut că pot schimba ceva dacă renunţă să mănânce carne. Asta s-a întâmplat cu patru ani în urmă. Pe urmă au renunţat şi la tot ce înseamnă lactate. Rezumându-se doar la vegetale crude. A fost, îşi aminteşte Alex, o experienţă destul de dură, în privinţa reacţiei organismului lor. Detoxifierea şi-a arătat roadele până la urmă. Dar tot nu era suficient pentru ei. Rămânea nerezolvat faptul că trăiau în poluarea Bucureştiului. Și atunci o cunoştinţă i-a invitat la celălalt capăt al lumii. Nu neapărat ca spaţiu, ci mai degrabă ca mod de viaţă. Exact unde am ajuns şi eu acum.

  • Primul contact al orăşenilor cu muntele

Doi bucureşteni care, în septembrie 2011, „descalecă” în Valea Babii, un sat cu cel mult zece familii. Au venit până aici cu maşina lor, burduşită cu bagaje. Și-au cumpărat, pentru prima oară, un cort. La fel şi rucsac pentru expediţie. Au văzut locurile acestea înconjurate de păduri şi s-au decis imediat. Două nopţi în cort. Asta a fost prima experienţă. Noaptea ascultau sunetele pădurii. Sălbăticiunile. O vulpe le-a făcut prima „vizită”.

Citeste si:  Site-urile de întâlniri nu sunt lipsite de riscuri

Roxana îşi aminteşte cât de teamă le-a fost de necunoscut, de întuneric, de insecte. „Am venit aici cu foarte multe temeri. Trebuie să locuieşti în acest loc ca să te vindeci de frică”, exclamă femeia. Ei nu sunt departe de poveştile acelea cu oameni care ajung pe o insulă pustie şi încep viaţa de la capăt. Ce te faci când ai nevoie la toaletă? E-hei, ce departe e confortul oraşului! Aici făceau o groapă mică în pământ, apoi acopereau totul.

  • Cumpărarea terenului, birocratică treabă

Primul pas, cumpărarea terenului. Au dat, zic ei, 2.000 de euro pe 1,2 hectare de teren. Ceva mai sus, pe deal, faţă de locul în care stau acum. Nu şi-au făcut încă propria casă. E încă la stadiul de proiect. Tatăl ei a proiectat-o, fiind arhitect de meserie. Va fi o casă cu pereţi dubli, din lemn, la mijloc fiind un material pentru izolaţie termică. Casa se va sprijini pe butuci din lemn, deci nu va sta direct pe pământ. Se gândesc la o grădină plină cu legume şi la un lac.

Citeste si:  Primul zbor nocturn propulsat doar prin energie solară a avut succes

Marea problemă a fost cu achiziţionarea terenului, stăpânit, de generaţii, pe baza chitanţelor de mână sau a bunei înţelegeri între cumpărători şi vânzători. Aşa că orăşenii care au cumpărat acum teren aici au avut de aşteptat doi ani până când actele au fost puse la punct. Adică cel care deţinea terenul trebuia să dovedească, în instanţă, că pământul e al lui. S-a făcut şi treaba asta.

Bucureştenii au mers la primăria locală, să obţină autorizaţie de construcţie. S-au uitat cei de acolo la ei ca la extratereştri. Dacă întreaga comună are cam 1.000 de familii, cel mult cinci autorizaţii de construcţie s-au dat de-a lungul a zeci de ani. Orăşenii au toate actele în regulă. Aşa că în vara asta se vor apuca de lucru.

Citește și
1 Comentariu
  1. magda spune

    este foarte frumos, greu de tot dar nu mai putin minunat ceea ce fac acesto doi tineri
    ii admir din toata inima, si ma rog pentru ei

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata