Cupa Mondială – Anglia 1966

În 1966, fotbalul s-a întors la el acasă, după cum suna și sloganul Cupei Mondiale. A venit rândul Angliei să găzduiască turneul final al Campionatului Mondial. Federația Engleză de Fotbal a organizat competiția într-un mod exemplar, între 11 și 30 iulie.

La ediția din 1966, Anglia, țara care cu un secol în urmă inventase fotbalul, a găsit, în sfârșit, formula succesului. Britanicii i-au învins pe nemți cu 4-2 într-o finală dramatică, disputată pe Wembley. Trei dintre golurile Angliei au fost marcate de Geoff Hurst, care a contribuit decisiv la victoria echipei sale. A fost o finală controversată, pentru că discuția dacă mingea a trecut sau nu de linia porții la unul din șuturile sale continuă până astăzi. Într-un final, ‘mama fotbalului’ devenea campioană mondială. Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii i-a înmânat trofeul căpitanului Angliei, Bobby Moore.

În această ediție, a apărut un nou erou: portughezul Eusebio, golgheterul competiției, care a marcat nouă goluri — patru dintre ele în poarta Coreei de Nord — ducând Portugalia pe locul al treilea și alegându-se cu supranumele de ‘Perla neagră’ sau ‘Pantera neagră’. În acel an, echipa de fotbal lusitană nu a pierdut decât în fața reprezentativei țării gazdă, echipă care avea să devină campioana lumii. România nu s-a calificat nici de această dată la turneul final.

Pentru prima dată la un campionat mondial, a existat o mascotă: un leu pe nume Willie.

Un lucru mai puțin obișnuit s-a petrecut cu câteva luni înainte de debutul turneului final. Trofeul Jules Rimet a fost adus cu mare alai în țara unde s-a născut fotbalul, a fost expus la Westminster Hall din Londra și furat din cadrul expoziției. Se pare că autorul hoției a fost un marinar. Scotland Yard nu a reușit să găsească trofeul. Cu toate acestea, FIFA se pregătea să organizeze turneul fără cupă. Din fericire, a apărut un erou: la o săptămână de la furt, un câine pe nume Pickles a găsit cupa înfășurată într-un ziar sub niște tufe dintr-un parc aflat în sudul Londrei.

Zeița de Aur, cel mai râvnit trofeu sportiv, trăise până atunci și alte peripeții: a fost căutată de naziști la Roma, în timpul celui de-al doilea război mondial, ulterior salvată de secretarul FIFA, Ottorino Barassi. Mai târziu, Cupa Jules Rimet avea să ajungă în seiful Federației Braziliene de Fotbal, dar și de aici a fost furată, secționată de către hoți și vândută telalilor, dispărând definitiv.

În cursa pentru calificări au participat 70 de echipe naționale. Selecționatele din Asia și Africa s-au arătat nemulțumite de hotărârea FIFA de a acorda un singur loc acestor două continente și au refuzat să participe în preliminarii. Dar a venit, totuși, selecționata nord-coreeană, despre care nu se știa mai nimic. Era ilustra necunoscută a Cupei Mondiale. În play-off, reușise să învingă Australia cu scoruri fluviu: 6-1 și 3-1.

Citeste si:  La pas prin Bucureşti: Arena Naţională

Cât despre țările europene, au existat câteva absențe notabile. Două semifinaliste ale CM din 1962 au fost eliminate în grupele de calificare, Cehoslovacia și Iugoslavia făcând loc Portugaliei și Franței la turneul final. Ungaria a reușit să bifeze încă o prezență la turneul final, lăsând acasă RDG și Austria. Anglia a fost direct acceptată printre participante datorită statutului de țară gazdă, fiind singura echipă din Regatul Unit care a acces la Cupa Mondială din 1966, la fel ca în 1962. Mexic a terminat calificările cu brio, aducându-l din nou la Cupa Mondială pe longevivul portar Antonio Carbajal, care a adunat cinci turnee consecutive la întrecerile finale ale CM.

România a ratat și în 1966 calificarea. În preliminarii, tricolorii au făcut parte din grupa 4 a Europei, alături de Portugalia, Cehoslovacia și Turcia. Bilanțul României a fost de trei victorii și trei înfrângeri : 3-0 și 1-2 cu Turcia, 1-0 și 1-3 cu Cehoslovacia, 2-0 și 1-2 cu Portugalia. Clasamentul final al grupei situa echipa noastră pe locul al treilea și nicio speranță de a călători în Anglia.

Prin urmare, la Cupa Mondială din 1966 au participat 16 echipe provenite din patru confederații: zece din Europa (Anglia, Bulgaria, Elveția, Franța, Italia, Portugalia, RFG, Spania, Ungaria și Uniunea Sovietică), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile și Uruguay), cărora li s-a adăugat Mexicul, reprezentanta Americii de Nord și Centrale, și Coreea de Nord, reprezentanta Asiei.

Meciurile CM din 1966 s-au disputat pe opt stadioane amplasate în șapte orașe: Wembley și White City din Londra, Goodison Park din Liverpool, Old Trafford din Manchester, Hillsborough din Sheffield, Villa Park din Birmingham, Aresome Park din Middlesbrough și Roker Park Ground din Sunderland.

Ca de obicei, echipele au fost împărțite în patru grupe. Din prima grupă au făcut parte Anglia, Uruguay, Mexic și Franța. Grupa a doua era formată din RFG, Argentina, Spania și Elveția. Grupa a treia a reunit reprezentativele din Portugalia, Ungaria, Brazilia și Bulgaria. Din grupa a patra au făcut parte URSS, Coreea de Nord, Italia și Chile.

Turneul final din Anglia a debutat cu un meci fără goluri, între țara gazdă și Uruguay. Apoi, Anglia s-a impus cu același scor, 2-0, atât în fața Mexicului, cât și a Franței.

Ediția din 1966 a fost pentru Italia o enormă deziluzie. Fiind într-o grupă extrem de ușoară, cu URSS, Chile și Coreea de Nord, ‘squadra azzurra’, dublă campioană mondială, nu a reușit să depășească faza grupelor. După o victorie facilă, 2-0 cu Chile, a pierdut cu 0-1 meciul cu URSS. Dar surpriza a venit tocmai în partida cu nord-coreenii: Italia a fost înfrântă cu același scor. Pak Doo Ik, autorul golului coreean, a intrat în istoria Cupei Mondiale, iar naționala Italiei a suferit una dintre cele mai umilitoare înfrângeri din istoria sa. Despre această surpriză de proporții, cronicarul Ioan Chirilă, prezent la Cupa Mondială, scria în cartea sa ‘World Cup 66’ că se întâmplă ‘o dată la 100 de ani’, făcând trimitere și la declarația unui suporter italian venit la turneu, care zicea că ‘fundași ca Fachetti nu se nasc decât o dată la 100 de ani’.

Citeste si:  "Am jucat cel mai bun meci al nostru la Mondiale", declară Villa

CM Anglia 1966 a reprezentat, pentru echipa Braziliei, cel mai mare insucces, având în vedere faptul că aceasta venea la Campionatul Mondial din postura de deținătoare a titlului. După un succes, 2-0 cu Bulgaria, au urmat două înfrângeri cu același scor, 1-3, cu Ungaria și Portugalia, și clasarea pe locul trei în grupă. Ghinionul l-a urmărit din nou pe Pele. În partida contra Bulgariei, a fost accidentat grav, fiind nevoit să urmărească din afara terenului de joc cum naționala țării sale a fost eliminată din competiție. Brazilia era neînvinsă din 1954. Cei 12 ani de invincibilitate au luat sfârșit în meciul cu Ungaria, când echipa lui Florian Albert s-a impus și a mers în sferturile de finală.

Având pe banca tehnică un nou antrenor, Helmut Schon, RFG a avut la CM 1966 o evoluție bună, reușind să ajungă în finala competiției. În meciurile din grupă, a trecut de Elveția cu 5-0, a terminat la egalitate, 0-0, meciul cu Argentina și a învins la limită, 2-1, Spania. A terminat grupa pe locul 1. RFG și-a continuat evoluțiile excelente, dispunând cu 4-0 de Uruguay în sferturile de finală, apoi cu 2-1 de URSS în semifinale. Schon a scos asul din mânecă: un tânăr de 20 de ani, pe nume Franz Beckenbauer, cel care avea să devină marea glorie a fotbalului german din toate timpurile. În meciul împotriva URSS-ului, Beckenbauer și Helmut Haller l-au depășit pe portarul Lev Iașin, ducând Germania în marea finală.

În sferturile de finală, Anglia a dispus de Argentina cu 1-0, la capătul unui meci în care sud-americanii au practicat un joc violent, ceea ce l-a determinat pe selecționerul gazdelor, Alf Ramsey, să-i numească pe argentinieni ‘animale’. Argentinianul Antonio Rattin a fost exclus din competiție pentru jocul dur aplicat în meciul cu Anglia. Tot în sferturi, URSS a trecut de Ungaria cu 2-1, iar Portugalia a învins Coreea de Nord cu 5-3. Confruntarea dintre portughezi și nord-coreeni a fost una remarcabilă. După doar 25 de minute de joc, asiaticii conduceau cu 3-0. Datorită lui Eusebio, motorul echipei Portugaliei, lusitanii și-au revenit și au reușit să marcheze de cinci ori.

În semifinale, Anglia a trecut de Portugalia cu 2-1, prin două goluri înscrise de Bobby Charlton. Finala mică a consemnat victoria Portugaliei în fața Uniunii Sovietice, cu 2-1, prin reușitele lui Eusebio și Jose Torres.

Citeste si:  Herman Van Rompuy: Declaraţiile secretarului de stat adjunct american Victoria Nuland, "inacceptabile"

Ultimul act al Cupei Mondiale s-a disputat la 30 iulie 1966, pe celebrul stadion Wembley din Londra. Au asistat la acea partidă 93.000 de spectatori. Meciul a fost arbitrat de elvețianul Gottfried Dienst, ajutat de asistenții Tofik Bahramov (URSS) și Karol Galba (Cehoslovacia).

În minutul 12, germanul Helmut Haller a deschis scorul, dar englezul Geoff Hurst a reușit să egaleze la scurt timp. Din nou, Anglia a marcat în minutul 78, însă avantajul nu a rezistat mult timp. Șutul decisiv al lui Wolfgang Weber a adus o nouă egalare, de data aceasta pentru nemți. La finalul celor 90 de minute de joc, tabela de marcaj arăta 2-2. Au urmat prelungirile. Același Hurst a punctat de două ori (minutele 101 și 120), tranșând scorul final: 4-2. Englezii exaltau. Nemții antrenați de Helmut Schon au fost nevoiți să se mulțumească cu argintul. A fost una din cele mai controversate finale de campionat mondial. Al doilea gol marcat de Hurst rămâne și acum subiect de discuție: a trecut sau nu spațiul porții?

Englezii au participat pentru prima dată la un turneu final de CM în 1950, când au fost înfrânți în mod rușinos de echipa Statelor Unite și criticați vehement. Dar succesul din 1966 a șters cu buretele seria lungă de eșecuri înregistrate de reprezentativa Albionului. Alf Ramsey, care participase în calitate de jucător (fundaș) la Cupa Mondială din 1950, a devenit în 1963 antrenorul echipei naționale. Ramsey a venit cu un suflu nou, a renunțat la formula 4-2-4 și a aplicat tactica 4-4-2, promovând cu precădere doi jucători: pe fundașul central Bobby Moore și pe mijlocașul ofensiv Bobby Charlton.

Reușita Angliei din 1966 a fost singura de acest gen. De atunci, britanicii nu au mai ajuns niciodată să joace vreo finală de campionat mondial. Singura lor admitere ulterioară în careul de ași al unui turneu mondial s-a întâmplat în 1990, când Anglia a terminat pe poziția a patra, fiind învinsă în finala mică de Italia, țara gazdă.

Înainte de marea finală, Federația Engleză de Fotbal i-a rugat pe suporteri să nu scandeze lozinci violente sau politice în timpul meciului. În zadar. Fanii britanici au mers pe stadion cu o lozincă dură: ‘V-am bătut în două războaie mondiale și o finală mondială!’. Și așa s-a și întâmplat. În finală, Uwe Seeler, Overath, Schnellinger, Haller și ceilalți jucători vest-germani nu au reușit să treacă de Anglia.

Suporterii englezi au sărbătorit în felul lor această victorie, umplând străzile Londrei și chiar interiorul fântânilor arteziene din Trafalgar Square.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata