Cupa Mondială – Brazilia 1950

Campionatul Mondial de fotbal, inaugurat în anul 1930 la Montevideo, a fost întrerupt timp de 12 ani din cauza celui de-al doilea război mondial și s-a reluat în 1950, după trei ediții câștigate de Uruguay și Italia (2).

Gazda celei de-a patra ediții a fost Brazilia, aleasă drept țară organizatoare de către FIFA în anul 1946, la congresul de la Luxemburg. Motivul pentru care Brazilia a fost desemnată ca gazdă a fost faptul că sud-americanii nu fuseseră grav afectați de război și, în plus, din punct de vedere fotbalistic, aici se înregistrase un adevărat boom. Țara Cafelei cunoștea de mai mult timp pasiunea pentru fotbal, având printre cei mai buni jucători din lume și numeroase cluburi în orașele țării.

În anii ’40, Argentina era vedeta din America de Sud, câștigând Copa America de patru ori. Dar declinul argentinienilor a început când jucătorii lor cei mai buni au plecat în Columbia și Mexic, în căutare de recompense, și au fost naturalizați. Astfel, asociația argentiniană de fotbal a declinat oferta în favoarea vecinilor din Brazilia.

Brazilienii au construit la Rio de Janeiro cel mai mare stadion al lumii, în vederea organizării Cupei Mondiale. Totuși, visul lor de a deveni campionii mapamondului s-a năruit chiar pe acest stadion, Uruguay câștigând cel de-al doilea său titlu în fața a 200.000 de oameni uluiți. Nu a fost singura surpriză a turneului, deoarece debutanta Anglia, inventatoarea fotbalului, a fost învinsă de Statele Unite cu 1-0.

Competiția a avut un imens succes atât din punct de vedere sportiv, cât și financiar. Pentru fotbal începea o nouă eră. Naționala României nu s-a calificat, așa cum avea să se întâmple și la următoarele patru ediții.

Din 1938, trofeul fusese păstrat de italieni, care l-au ascuns într-o cutie de pantofi, sub patul vicepreședintelui FIFA, Ottorino Barassi. Pacea fiind restaurată, cupa a fost recuperată și botezată de acum Cupa Jules Rimet, după numele fondatorului acesteia, pentru a celebra supraviețuirea ei după al doilea război mondial.

Citeste si:  Recorduri: Cel mai mare acvariu din lume

Cele 22 de partide ale Cupei Mondiale din 1950 s-au desfășurat între 24 iunie și 16 iulie, pe șapte stadioane din șase orașe gazdă: Estadio do Maracana din Rio de Janeiro, Independencia și Sete de Setembro din Belo Horizonte, Estadio do Pacaembu din Sao Paulo, Estadio do Eucaliptos din Porto Alegre, arena Durival de Britto din Curitiba și Ilha do Retiro din Recife.

După ce a primit organizarea Cupei Mondiale din 1950, guvernul brazilian a decis construirea unui stadion nou pentru turneul final. Planurile arenei au fost create de șapte arhitecți brazilieni: Miguel Feldman, Waldir Ramos, Raphael Galvao, Oscar Valdetaro, Orlando Azevedo, Antônio Dias Carneiro și Pedro Paulo Bernardes Bastos. Lucrările au început propriu-zis la data de 2 august 1948.

Brazilia a oferit echipelor participante un stadion extraordinar pentru acele timpuri, Maracana, cu 200.000 de locuri, un monument închinat zeului fotbal, realizat cu măiestrie.

Primul meci de pe noul stadion a avut loc la 16 iunie 1950. A fost un joc amical între o reprezentativă a statului Rio de Janeiro și una a statului Sao Paulo. Gazdele din Rio de Janeiro s-au impus cu 3-1, Didi devenind primul marcator al unui gol pe noua arenă. Deși nu era finisat, lipsind toaletele și facilități pentru mass-media, FIFA a permis ca stadionul să fie folosit pentru Cupa Mondială.

Până la construirea arenei Maracana, cel mai mare stadion al lumii fusese Hampden, aflat la Glasgow, în acea vreme terenul echipei Queen’s Park.

Maracana a găzduit numeroase alte evenimente sportive, dar și culturale. Recordul de asistență a fost atins la finala Mondialului din 1950, cu 199.854 de spectatori plătitori. La un moment dat, se punea problema demolării sale, din cauza vechimii, dar el a fost salvat când FIFA a decis ca ediția CM din 2014 să se dispute în Brazilia, la fel ca în 1950. Stadionul Maracana va găzdui ceremoniile de deschidere și de închidere ale Olimpiadei de vară din 2016.

Citeste si:  Fotbal: Cosmin Contra a semnat pentru Getafe şi va fi prezentat marţi ca antrenor principal

La turneul final ar fi trebuit să ia parte 16 selecționate. Totuși, au participat doar 13 echipe naționale din trei confederații, deoarece câteva țări care își câștigaseră dreptul de a juca la CM au renunțat în ultimul moment: India, Turcia și Scoția. Indienii au refuzat să participe după ce FIFA i-a anunțat că nu au voie să joace desculți, așa cum își doreau.

Alături de țara gazdă, Uruguay, Paraguay, Chile, Bolivia, Mexic, Italia, Iugoslavia Elveția, Spania, Anglia, Suedia și SUA au fost naționalele care s-au întrecut pentru a cuceri Cupa.

Nemții nu au luat parte la turneul final. După capitularea Germaniei naziste, ocupată de trupele aliate în 1945, au fost interzise competițiile internaționale și participarea sportivilor din această țară la Olimpiadă și Campionate Mondiale. După 1950, s-a înfiripat o nouă mișcare sportivă, iar cei care erau copii în timpul războiului au găsit că fotbalul era singurul sport pe care puteau să-l practice pe locurile virane și maidanele de la marginea orașelor, unde se mai găseau din când în când bombe neexplodate.

Din motive politice, nici țările din Europa de Est nu au participat la turneul final, privând Cupa Mondială de prezența a câteva echipe promițătoare: Uniunea Sovietică, Ungaria, Cehoslovacia. Singura excepție a fost Iugoslavia. Alte mari absente ale ediției din 1950 au fost Argentina și Franța.

Din prima grupă au făcut parte Brazilia, Iugoslavia, Elveția și Mexic. A doua grupă a fost compusă din Spania, Anglia, Chile și Statele Unite. Grupa a treia a fost formată din Suedia, Italia și Paraguay, pentru că India s-a retras. Grupa a patra a fost reprezentată doar de Uruguay și Bolivia, pentru că celelalte două echipe, Scoția și Turcia, au absentat de la turneul final.

Campionatul a început cu o mare surpriză. Echipa Angliei, cu celebrii Tommy Lawton și Stanley Matthews, a fost învinsă cu 1-0 de formația SUA, după ce ziarele britanice scriseseră în avancronici că singurii din lume care nu știu să joace fotbal sunt americanii și eschimoșii. În echipa britanicilor exista și Alf Ramsey, viitorul ‘arhitect’ al triumfului Angliei din 1966. După înfrângerea cu SUA, a urmat alta: englezii au pierdut și în fața Spaniei (0-1).

Citeste si:  Anglia s-a întors acasă cu capul plecat

Italia, campioana mondială en titre, a decepționat. După al doilea război mondial, naționala Italiei a avut o evoluție modestă la CM. Tragedia marii echipe AC Torino, care în 1949 s-a prăbușit cu avionul, lovindu-se de turla bisericii din Superga, a distrus toate visele suporterilor echipei naționale. Majoritatea jucătorilor ‘squadrei azzurra’ (19 persoane) au dispărut în acel tragic accident. De frică, italienii au călătorit până în Brazilia cu vaporul. Astfel, Italia a pierdut cu 2-3 meciul cu echipa amatoare a Suediei și a câștigat cu 2-0 cu Paraguayul, insuficient însă de a trece de faza grupelor.

Uruguay a câștigat grupa după ce a disputat un singur meci: 8-0 cu Bolivia, un adevărat tur de forță al lui Miguez, Schiaffino, Vidal, Perez și Ghiggia.

Fiecare echipă câștigătoare din cele patru grupe inițiale a fost inclusă, apoi, în grupa finală: Brazilia, Uruguay, Spania și Suedia. Echipa țării gazdă, considerată în vremea aceea invincibilă, și-a intimidat adversarii și a început în trombă cu scoruri fluviu: 7-1 cu Suedia, 6-1 cu Spania. Parcursul excelent al brazilienilor fusese confirmat și de victoriile cu Iugoslavia (2-0) și Mexic (4-0) din prima fază a grupelor.

Uruguay a debutat cu stângul în meciurile din grupa finală: 2-2 cu Spania și o victorie smulsă Suediei cu scorul de 3-2. Suedia a acumulat doar două puncte și a obținut medalia de bronz, în timp ce Spania, cu un singur punct, a ieșit a patra. Se spunea că singurul englez fericit al acelei ediții a fost George Raynor, antrenorul reprezentativei Suediei, care a reușit să aducă locul al treilea unei echipe formate din amatori, în comparație cu britanicii săi, care au fost înfrânți de americani încă de la început.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata