Cupa Mondială – RF Germania 1974

26

La a zecea ediție, jubiliară, a Cupei Mondiale, în 1974, echipa Republicii Federale a Germaniei a fost încoronată pe propriul tărâm. A fost un alt triumf pentru țara gazdă, așa cum demonstraseră Uruguay în 1930, Italia în 1934 și Anglia în 1966. Olanda lui Johan Cruyff era favorită înaintea finalei, dar gazdele, învinse în faza grupelor de RDG, au revenit după un gol marcat în primul minut de olandezul Johan Neeskens și au învins cu 2-1.

A rămas memorabilă și performanța Poloniei, medaliată cu bronz, care l-a dat pe golgheterul Cupei Mondiale, Grzegorz Lato, totodată marcatorul golului victoriei în finala mică jucată împotriva Braziliei.

Întrecerile CM din ’74 s-au desfășurat în perioada 13 iunie — 7 iulie.

România nu s-a calificat la turneul final, după ce în preliminarii a terminat grupa pe locul secund, în urma Republicii Democrate Germane.

Vedetele incontestabile ale turneului au fost Johan Cruyff și Franz Beckenbauer, puși față în față chiar în marea finală. Și a câștigat Beckenbauer, omul care a revoluționat postul și rolul libero-ului. Ca și la CM 1954, favorita finalei pierdea în favoarea germanilor. Ungaria lui Ferenc Puskas de atunci și Olanda lui Cruyff din 1974 au cedat în favoarea Mannschaft-ului.

Această ediție a marcat începutul unei noi ere în istoria competiției: echipa câștigătoare a fost premiată cu un alt trofeu, din moment ce Cupa Jules Rimet a dispărut.

Noua cupă a fost numită simplu — FIFA World Cup, la fel ca și competiția în sine. Era o statuetă înaltă de 38 cm, conținea 5 kg de aur pur, înfățișând globul pământesc stilizat — simbol al universalității fotbalului — susținut de un lujer aurit, din care se detașează trupul unui tânăr cu brațele întinse, într-un elan ce ar vrea să sugereze bucuria vieții și a sportului. Tânărul se desprinde de pe glob, făcând un salt precum dansatorii sau portarii de fotbal. Trofeul a fost creat de un sculptor italian pe nume Silvio Gazzaniga. De atunci, Cupa FIFA nu a mai fost transmisibilă. A rămas în posesia forului fotbalistic internațional, iar la fiecare ediție, pe soclul statuii este înscris pe o plăcuță numele echipei câștigătoare.

De asemenea, tot în 1974, un nou președinte a fost ales în fruntea FIFA, cu puțin timp înaintea începerii Campionatului Mondial. Sir Stanley Rous, aflat de 13 ani în fruntea organismului internațional, i-a cedat locul brazilianului Joao Havelange, primul președinte FIFA din afara Europei.

La turneul final au participat 16 echipe naționale provenite din cinci confederații: nouă din Europa (Bulgaria, Italia, Iugoslavia, Olanda, Polonia, RDG, RFG, Scoția și Suedia), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile și Uruguay), una din America de Nord și Centrală (Haiti), una din Africa (Zair), cărora li s-a adăugat Australia, reprezentanta Asiei și a Oceaniei.

99 de țări au luat parte la preliminarii, iar totalul de meciuri disputate până la deciderea echipelor calificate a fost 200. Multe selecționate europene au fost eliminate.

Citeste si:  Fotbal - CM 2014: Avancronica finalei mici, Brazilia - Olanda

Declinul Ungariei a continuat; aceasta nu a reușit să treacă de grupa în care se afla alături de Austria, Suedia și Malta. Scandinavii s-au impus și au jucat apoi un play-off la Gelsenkirchen cu austriecii, pe care i-au învins. Anglia a jucat meciul decisiv din grupe cu Polonia, pe stadionul Wembley, dar nu a reușit calificarea. De vină a fost portarul polonez Jan Tomaszweski, care le-a dat de furcă britanicilor. Uniunea Sovietică a refuzat să facă deplasarea la Santiago, pentru a disputa partida tur a barajului cu Chile, care a beneficiat de această situație și s-a calificat, conform regulamentului FIFA. Belgia și Spania nu au reușit nici ele să câștige preliminariile, făcând loc Olandei și Iugoslaviei.

În premieră, a participat și echipa națională a RDG, antrenată de Georg Buschner, figură istorică a fotbalului est-german. Sub conducerea sa, selecționata din est a câștigat medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Munchen, în 1972. Peste patru ani, în 1976, Buschner avea să cucerească aurul la Olimpiada de la Montreal.

În preliminarii, RDG s-a aflat în grupă cu România, Finlanda și Albania. Deși a spulberat Finlanda cu 9-0 acasă și a făcut egal (1-1) în deplasare, deși a înfrânt Albania de două ori, cu 2-0 și 4-1, deși i-a învins pe nemții răsăriteni cu 1-0 acasă, echipa țării noastre s-a înclinat cu 0-2 în fața RDG-ului în meciul retur. A contabilizat nouă puncte, iar est-germanii au avut doar cu un punct mai mult.

O surpriză a venit din America de Nord și Centrală: Haiti s-a calificat în detrimentul Mexicului, o fostă abonată la Cupa Mondială. Totuși, haitienii au fost privați la ultimele două meciuri de la turneul final de prezența lui Ernst Jean-Joseph, unul din cei mai buni jucători, întrucât acesta a picat testul antidoping. În Africa, Zair a jucat un adevărat maraton de meciuri până să se califice, iar în zona Asia-Oceania, Australia a disputat două partide împotriva echipelor din Iran și Coreea de Sud și a mers în premieră la turneul final.

Înaintea CM din Germania, Australia a disputat două meciuri amicale, de verificare, cu Uruguay. Primul joc, desfășurat la Melbourne s-a terminat la egalitate, 0-0, iar în cel de-al doilea, la Sydney, gazdele au câștigat cu 2-0. Dar în acest meci, cel mai bun jucător australian, Ray Baartz, a fost faultat grosolan de fundașul uruguayan Montero, incident în urma căruia nu s-a mai putut întoarce niciodată pe gazon. Australienii nu au uitat acest lucru, iar presa din această țară a încercat să creeze o adevărată psihoză în jurul întrecerilor dintre Australia și Uruguay. De altfel, Australia a ratat calificarea la CM 2002 după un baraj cu Uruguay în 2001. Atunci, australienii au învins cu 1-0 la Melbourne, dar au cedat cu 0-3 la Montevideo. Australia și-a luat revanșa în preliminariile CM 2006, învingând cu 4-2 selecționata Uruguayului după loviturile de departajare.

Citeste si:  Oamenii de ştiinţă au descoperit o particulă care este propria sa antiparticulă

Partidele Cupei Mondiale din 1974 s-au disputat pe nouă stadioane amplasate în tot atâtea orașe: Olympiastadion din München, Olympiastadion din Berlinul de Vest, Volksparkstadion din Hamburg, Waldtstadion din Frankfurt-Main, Westfalenstadion din Dortmund, Parkstadion din Gelsenkirchen, Rheinstadion din Düsseldorf, Niedersachsenstadion din Hanovra și Neckartstadion din Stuttgart.

Prima grupă a fost și cea mai interesantă, pentru că… surpriză! Reunea selecționatele din RDG și RFG, alături de mai puțin importantele Chile și Australia. Din grupa a doua au făcut parte Iugoslavia, Brazilia, Scoția și Zair. Grupa a treia era compusă din Olanda, Suedia, Bulgaria și Uruguay. A patra grupă a fost reprezentată de Polonia, Argentina, Italia și Haiti. Regulamentul s-a schimbat la această ediție. Primele două echipe din fiecare grupă se calificau în faza următoare a competiției. Se formau apoi două grupe finale a câte patru echipe, care jucau una împotriva alteia. Cele două câștigătoare ale grupelor își disputau finala mare, iar echipele clasate pe locul secund se întâlneau în finala mică. Deci, au fost scoase din schemă sferturile și semifinalele competiției.

Italia, dublă campioană mondială, nu a trecut de faza grupelor. După o victorie cu Haiti (3-1), a urmat o remiză, 1-1, cu Argentina, și o înfrângere cu Polonia (1-2).

RFG era una din favoritele competiției. În 1972, vest-germanii câștigaseră Campionatul European într-o maniera categorică, iar acum echipa care suferise puține schimbări avea și avantajul terenului propriu. După ce a trecut de Chile cu 1-0 și de Australia cu 3-0, RF Germania avea să se încline în grupe în fața RDG-ului, scor 0-1, calificându-se, totuși, de pe locul secund în faza următoare a competiției. RDG a ieșit învingătoare în singura confruntare din istorie cu RFG, rivalii lor din vest, la 22 iunie 1974, la Hamburg, datorită golului marcat de Jurgen Sparwasser în minutul 77, care a propulsat RDG pe primul loc în grupă. Est-germanii au făcut o figură frumoasă și au avut cea mai bună echipă dintre debutante. Înfrângerea în fața est-germanilor i-a adus RFG-ului, de fapt, un avantaj, pentru că în faza grupelor finale aceștia au scăpat de confruntările cu Olanda, Brazilia și Argentina, sorții pregătindu-le o grupă mai ușoară.

S-a trecut la faza următoare. Din grupa finală A au făcut parte Olanda, Brazilia, RDG și Argentina, iar în grupa finală B au fost incluse RFG, Polonia, Suedia și Iugoslavia.

Brazilia nu a mai reușit, de această dată, să ajungă în finală. După două rezultate de 0-0 cu Iugoslavia și Scoția și o victorie, 3-0 cu Zair, în grupe, a terminat grupa pe locul al doilea. Brazilienii s-au calificat în grupa finală în detrimentul Scoției, aceste două echipe fiind departajate pe criteriul diferenței de goluri. În faza următoare, a câștigat partida cu Germania de Est, scor 1-0, și cu Argentina, 2-1, dar a pierdut întrecerea cu Olanda cu 0-2. De altfel, meciul Brazilia — Argentina a fost prima întâlnire din istorie la un turneu final de CM între aceste două echipe rivale.

Citeste si:  Chile - Elveţia 1-0, în Grupa H

În meciul Olanda-Argentina (4-0) din grupa finală A au existat șapte jucători batavi care mai târziu, în 1978, aveau să joace în finala Campionatului Mondial, în compania argentinienilor. Spre deosebire de ei, niciun sud-american de la acel meci nu a prins ultimul act din ’78.

Pentru Germania de Vest au urmat trei victorii consecutive: 2-0 cu Iugoslavia, 4-2 cu Suedia, 1-0 cu Polonia și calificarea în finală. Tot în grupa finală B, Polonia a învins Suedia cu 1-0 și Iugoslavia cu 2-1, dar a pierdut cu 1-2 confruntarea decisivă cu RFG.

Finala mică a adus o surpriză: echipa Poloniei, antrenată de Kazimierz Gorski, a învins Brazilia lui Mario Zagallo cu 1-0, prin golul lui Lato, și a completat podiumul Cupei Mondiale din ’74.

Polonia, care atrăsese atenția microbiștilor încă din calificări, când a eliminat Anglia, a demonstrat la turneul final că merită medalia de bronz. În afară de golgheterul Lato, în echipa sa se aflau și alți jucători foarte valoroși, printre care Kazimierz Deyna, liderul mijlocașilor, și Andrzej Szarmach, marcatorul a cinci goluri.

Marea finală a celei de-a zecea ediții a Cupei Mondiale s-a disputat la 7 iulie, pe Olympiastadion din München, unde cu doi ani înainte avuseseră loc întrecerile Olimpiadei de vară. Pentru prima dată în istoria Cupei Mondiale, finala nu a fost organizată în capitala țării gazdă. Au asistat 75.200 de spectatori, iar partida a fost arbitrată de englezul John Taylor, ajutat de tușierii Alfonso Gonzalez Archundia din Mexic și Ramon Barreto Ruiz din Uruguay.

Ultimul act a adus față în față cele mai bune echipe ale turneului final: Germania lui Franz Beckenbauer și Olanda lui Johan Cruyff. Nemții erau antrenați de același Helmut Schön, iar olandezii îl avea pe bancă pe Rinus Michels.

După doar un minut de la fluierul de start, olandezul Johan Neeskens a transformat un penalty, iar batavii au intrat rapid în avantaj. Tot din penalty a fost marcat și golul egalizator al germanilor: Paul Breitner în minutul 25, după ce Bernd Holzenbein a fost faultat în careu de Wim Jansen. La finalul primei reprize, legendarul Gerd Müller a închis, practic, tabela de marcaj, tranșând scorul finalei printr-un șut impecabil plasat în poarta apărată de Jan Jongbloed. 2-1 pentru RFG și încoronarea pentru a doua oară ca regină a fotbalului.

Germania a fost prima echipă națională care și-a înscris numele pe soclul Cupei FIFA, inaugurată în 1974. A fost o victorie logică și meritată, spun specialiștii. Unitatea compactă a nemților a câștigat în fața fotbalului total al batavilor.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata