Cupa Mondială – Spania 1982

A douăsprezecea ediție a Cupei Mondiale la fotbal a fost organizată de Spania și s-a desfășurat între 13 iunie și 11 iulie 1982.

Atacantul italian Paolo Rossi a fost eroul din Spania. Cele șase goluri marcate de el i-au adus titlul de golgheter, precum și al treilea succes suprem al ‘squadrei azzurra’ la Cupa Mondială. Selecționata Italiei a învins în finală cu 3-1 echipa RFG, care câștigase primul meci decis de loviturile de departajare din istoria campionatului mondial, într-o semifinală dramatică împotriva Franței. Echipa condusă de pe banca tehnică de Enzo Bearzot, care-i avea în componență pe Dino Zoff, Bergomi, Gentile, Collovati, Scirea, Oriali, Tardelli, Conti, Graziani, Altobelli și Paolo Rossi, a devenit pentru a treia oară campioană mondială.

De la campionatul din Spania 1982, a început să fie acordată o nouă distincție a competiției: Balonul de Aur. La acea ediție, premiul i-a revenit tot lui Paolo Rossi, care venea la Cupa Mondială după doi ani de interdicție în fotbal, pedeapsă pentru implicarea sa într-un scandal de proporții, fiind acuzat de participarea la meciuri aranjate.

Dacă Italia a câștigat aurul, Brazilia a fost cea mai spectaculoasă echipă, până când hat-trick-ul lui Rossi a eliminat-o din competiție, în cea mai frumoasă partidă a turneului. Gurile rele au spus atunci că succesul azzurrilor a fost facilitat de jocul pasiv al brazilienilor și de evoluția cel puțin suspectă a lui Socrates, care ar fi fost amenințat de oameni ai organizației mafiote Cosa Nostra.

În meciul pentru locul al treilea, Polonia a fost din nou prezentă și a învins cu 3-2 Franța, câștigând o nesperată medalie de bronz.

Nici la această ediție echipa națională a României nu a reușit să se califice.

În Europa, calificările au beneficiat de un format simplificat față de edițiile precedente. Au existat șase grupe a câte cinci echipe, urmând ca primele două clasate din fiecare grupă să meargă la turneul final, și o grupă a câte trei echipe, din care mergea doar prima clasată. RFG a câștigat grupa fără probleme, la fel ca URSS, Iugoslavia, Scoția și Polonia. Vest-germanii au adunat 8 victorii din 8 meciuri și un golaveraj fabulos: 33-3. Italia s-a calificat de pe locul secund, fiind devansată de iugoslavi. Franța a întâmpinat dificultăți, pentru că a terminat grupa pe locul al doilea, la egalitate cu Irlanda, dar a câștigat la golaveraj.

Dintre toate fostele campioane mondiale, doar Uruguay a absentat, după ce a fost surclasată de Peru. În Africa, echipa Algeriei și cea a Camerunului au câștigat grupa finală, adică a patra rundă a preliminariilor continentale, lăsând acasă Marocul și Nigeria. Camerun a învins Marocul în ultimul meci cu 2-1, la Yaounde, în fața a 100.000 de suporteri. În zona CONCACAF, s-au produs surprize: Honduras și El Salvador, care au eliminat Mexicul, naționala cu tradiție în participările la Cupa Mondială. Noua Zeelandă a reușit în premieră participarea la turneul final, după ce a învins la baraj selecționata Chinei cu 2-1.

Tot pentru prima dată s-a calificat și echipa Kuweitului, care nu a putut participa inițial la preliminariile Campionatului Mondial din Spania, fiind suspendată pentru interferențe politice. După 15 luni în care au fost eliminate cu greu ingerințele politice, interdicția a fost ridicată. Echipa a primit undă verde de joc și a reușit calificarea la turneul final din Spania. Mai târziu, în 2008, povestea s-a repetat: naționala Kuweitului a fost din nou suspendată, din aceleași motive.

România nu a reușit calificarea. În preliminarii, a fost repartizată în grupa europeană 4, una echilibrată, pe care a terminat-o abia pe locul al treilea, fiind surclasată de echipele Ungariei și Angliei și urmată în clasament de Elveția și Norvegia. Rezultatele partidelor disputate de România în preliminarii au fost următoarele: 1-1 și 1-0 cu Norvegia, 2-1 și 0-0 cu Anglia, 0-1 și 0-0 cu Ungaria, 1-2 și 0-0 cu Elveția.

Citeste si:  EURO 2016: Ţara Galilor, semifinalistă surpriză, după 3-1 cu Belgia

Prin urmare, cele 24 de participante provenite din șase confederații au fost: 14 din Europa (Anglia, Austria, Belgia, Cehoslovacia, Franța, Irlanda de Nord, Italia, Iugoslavia, Polonia, RFG, Scoția, Spania, Ungaria și Uniunea Sovietică), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile și Peru), două din America de Nord și Centrală (El Salvador și Honduras), două din Africa (Algeria și Camerun), una din Asia (Kuweit) și una din zona Oceania (Noua Zeelandă).

Cupa Mondială a angrenat în organizare un număr uriaș de 16 stadioane amplasate în 14 orașe: stadioanele Santiago Bernabeu și Vicente Calderon din Madrid, stadioanele Ramon Sanchez Pizjuan și Benito Villamarin din Sevilla, Camp Nou din Barcelona, stadionul Luis Casanova din Valencia, stadionul Balaidos din Vigo, Riazor din La Coruna, El Molinon din Gijon, arena Carlos Tartiere din Oviedo, Nuevo Estadio din Elche, stadionul Jose Rico Perez din Alicante, San Mames din Bilbao, Jose Zorilla din Valladolid, La Romareda din Zaragoza și La Rosaleda din Malaga.

Începând cu această ediție, numărul echipelor participante la turneul final a crescut de la 16 la 24, schemă care avea să reziste până la CM din 1998, când s-a suplimentat din nou numărul reprezentativelor. Într-o primă fază, cele 24 de echipe au fost împărțite în șase grupe de câte patru, urmând ca primele două clasate din fiecare grupă să meargă mai departe într-o a doua fază, cu patru grupe de câte trei echipe.

Din grupa 1 au făcut parte Polonia, Italia, Camerun și Peru. Grupa 2 a fost formată din RFG, Austria, Algeria și Chile. Grupa 3 a reunit naționalele din Belgia, Argentina, Ungaria și El Salvador. Grupa 4 a fost compusă din echipele Angliei, Franței, Cehoslovaciei și Kuweitului. Din grupa 5 au făcut parte Irlanda de Nord, Spania, Iugoslavia și Honduras. Grupa 6 era formată din echipele Braziliei, URSS, Scoției și Noii Zeelande.

A fost un campionat mondial în care Brazilia pleca favorită. Însă forma extraordinară a lui Paolo Rossi a făcut ca Falcao, Zico, Eder, Socrates și ceilalți brazilieni să-și facă bagajele înainte decât și-ar fi dorit. La început, în grupe, Italia nu a reușit să arate mai nimic și nu a câștigat nicio partidă: 0-0 cu Polonia, 1-1 Peru și Camerun. A terminat grupa pe locul secund, într-un mod chinuit. Ținută în șah, a reușit să se califice în faza următoare doar pentru că a înscris un gol mai mult față de Camerun. Totuși, squadra lui Enzo Bearzot s-a dezlănțuit mai târziu și a reușit o a doua parte a turneului extraordinară. Victoriile cu Argentina, scor 2-1, și Brazilia (3-2) au propulsat-o în semifinale. În această fază, Italia a învins Polonia cu 2-0, pentru ca în finală să dispună de RFG. Ce-i drept, în semifinală, Polonia a fost privată de absența principalului său jucător, Boniek. Iar Paolo Rossi și-a făcut de cap și a bifat o ‘doppietta’.

Cât despre Polonia, a câștigat prima grupă la limită, după două partide seci și albe (0-0 cu Italia și Camerun) și un răsunător 5-1 cu Peru. În faza următoare, a zdrobit Belgia cu 3-0, printr-un recital al lui Boniek, eroul meciului, care a marcat toate golurile. Au urmat un alt scor alb, 0-0 cu URSS, și calificarea în semifinale.

Cele mai plăcute surprize ale Mondialului au venit din Africa. Camerunul lui Roger Milla nu a depășit faza grupelor, dar a plecat acasă fără să fie învinsă, remizând în toate cele trei meciuri din grupa sa. Algeria a șocat prin victoria cu 2-1 obținută în fața campioanei europene, RFG, prin golurile marcate de Rabah Madjer și Lakdar Belloumi, ultimul dintre ei declarat cel mai bun fotbalist african al anului. Algeria a învins apoi Chile cu 3-2 și a fost înfrântă cu 2-0 de Austria. Cu toate acestea, nu a obținut calificarea în faza următoare din cauza golaverajului. Nici Ungaria nu a reușit accederea în a doua fază, chiar dacă partida cu El Salvador a înregistrat cea mai mare diferență de goluri din istoria turneelor finale de CM, la sfârșitul meciului tabela de marcaj arătând 10-1. În doar șapte minute, atacantul Laszlo Kiss a bifat un hat-trick, stabilind un nou record de rapiditate. Apoi, Ungaria a fost înfrântă cu 4-1 de Argentina și a remizat cu Belgia (1-1).

Citeste si:  CSMS Iaşi s-a calificat în Europa League

Uniunea Sovietică s-a împotmolit în faza a doua, când a fost devansată de Polonia doar la golaveraj și a ratat semifinalele. URSS avea în componența sa o pereche de frați: portarii Viktor și Viaceslav Cianov, dar aceștia au stat pe banca de rezerve pe toată durata Mondialului, pentru că titularul de drept și de fapt al postului era incontestabilul Rinat Dasaev. Nelipsit era și atacantul Oleg Blohin, care se apropia de sfârșitul carierei.

Favorita cotelor de pariuri, Brazilia îl avea în echipă pe Socrates, cel supranumit ‘Doctorul’ în anii ’80. El a jucat în reprezentativa Braziliei la Campionatele Mondiale din 1982 și 1986, perioadă în care a evoluat mulți ani sub culorile echipei italiene Fiorentina. Ediția spaniolă nu le-a adus suporterilor brazilieni bucuria câștigării unui nou titlu. Lucrurile nu au mers așa cum și-au dorit Zico, Eder, Socrates, Falcao și celelalte vedete sud-americane. După un debut excelent în meciurile cu Uniunea Sovietică (2-1), Scoția (4-0), Noua Zeelandă (4-0) și Argentina (3-1), Brazilia a pierdut surprinzător în sferturi, cu 2-3 în fața Italiei, nereușind să ajungă în semifinale. În meciul rivalilor sud-americani, Brazilia — Argentina, Maradona a fost eliminat după un fault dur asupra lui Batista, iar Mario Kempes nu era decât o umbră a campionului mondial de la Buenos Aires.

În 1982, a început aventura cunoscutului fotbalist Lothar Matthaeus la Cupele Mondiale. Considerat ca unul dintre cei mai buni jucători din istoria fotbalului german, Matthaeus are un palmares impresionant, fiind singurul jucător de câmp care a disputat cinci campionate mondiale: Spania ?82, Mexic ?86, Italia ?90 (când a cucerit și titlul mondial, antrenorul Germaniei fiind Beckenbauer), SUA ’94 și Franța ?98. Selecționata germană venea după un succes continental: în 1980 câștigase Campionatul European de fotbal. Ediția Spania 1982 a adus din nou în prim-plan naționala RFG, care a terminat prima în grupă, învingând Chile cu 4-1, Austria cu 1-0 și pierzând surprinzător în fața debutantei Algeria, scor 1-2. ‘Mannschaft-ul’ a trecut în turul următor de Spania cu 2-1 și a terminat la egalitate, 0-0, cu Anglia. S-a calificat în semifinale, unde a întâlnit Franța lui Platini, Tigana și Alain Giresse.

Semifinala Franța — RFG de la Sevilla a fost una din cele mai interesante și spectaculoase demonstrații de fotbal practicate vreodată la Mondiale. Mai întâi, portarul german Harald Schumacher l-a faultat dur în careu pe jucătorul francez Patrick Battiston, însă arbitrul nu a acordat penalty, așa cum ar fi fost normal. Acest lucru i-a înfuriat pe francezi. După prelungiri, tabela de marcaj arăta 3-3. Au urmat loviturile de departajare, măsură aplicată în premieră la CM. RFG a câștigat cu 5-4 datorită lui Schumacher, care a parat șuturile trimise de Didier Six și Maxime Bossis. Platini a spus că semifinala cu nemții a fost cel mai frumos moment din cariera sa, chiar dacă Franța nu a reușit calificarea în ultimul act.

Citeste si:  Fotbal - CM 2014: Belgia învinge Coreea de Sud cu 1-0 şi câştigă grupa cu maximum de puncte

Departajarea echipelor aflate la egalitate într-un meci de fotbal, după timpul regulamentar și prelungiri, prin lovituri de la 11 m, a fost considerată de mulți o loterie. Regula a fost inventată de Karl Wald, un arbitru german din campionatul amator bavarez. El a fost impresionat de semifinalele EURO 1968, când Italia s-a calificat în dauna URSS prin tragere la sorți, după prelungirile nedecise. ‘Tragerea la sorți este în sport ceva aberant’ a declarat Wald, care a arbitrat circa 1.000 de meciuri în perioada 1936-1976.

La început, propunerea lui Wald a fost respinsă de Liga bavareză de fotbal, apoi arbitrul a făcut un demers la Federația germană de fotbal, în 1970. Considerată interesantă și mai potrivită unor reguli echitabile, propunerea a fost adoptată și de UEFA și de FIFA. În 1976, la Campionatul European interțări desfășurat în fosta Iugoslavie, la finala dintre Cehoslovacia și RFG, formula propusă de Wald a fost aplicată pentru prima dată într-o competiție internațională. Primul Mondial în care a fost introdusă această metodă de departajare a fost Spania ’82, când RFG a devenit prima echipă din istoria CM câștigătoare a unei partide decise în urma penalty-urilor.

Ultimul act al ediției spaniole s-a ținut la 11 iulie, pe stadionul Santiago Bernabeu din Madrid, în prezența a 90.000 de spectatori. Partida a fost arbitrată de brazilianul Arnaldo Coelho, ajutat la cele două tușe de asistenții Abraham Klein din Israel și Vojtech Christov din Cehoslovacia.

Pe banca tehnică, Enzo Bearzot versus Jupp Derwall. Pe teren, Rossi versus Rummenigge. Din primul 11 al italienilor au făcut parte Zoff, Bergomi, Cabrini, Collovati, Gentile, Scirea, Oriali, Tardelli, Conti, Graziani și Rossi. De cealaltă parte, titularii trimiși pe teren de germanul Derwall au fost: Schumacher, Briegel, Breitner, Karl-Heinz Foerster, Bernd Foerster, Dremmler, Littbarski, Fischer, Rummenigge, Stielike și Kaltz. Interesante au fost și băncile de rezerve, pe care au luat loc, printre alții, jucători precum Franco Baresi, Giancarlo Antognoni, Franco Causio, Alessandro Altobelli, respectiv Felix Magath și Lothar Matthaeus.

Scorul a fost deschis târziu, în minutul 57, de atacantul numărul unu al italienilor, Paolo Rossi. Avantajul squadrei lui Bearzot s-a mărit prin golurile înscrise de Marco Tardelli (min. 69) și Alessandro Altobelli (min. 81). Vest-germanilor nu le-a rămas decât să marcheze un gol de onoare, grație reușitei lui Paul Breitner, care le-a adus o slabă consolare. Scor final și meritat, spun specialiștii: 3-1.

Cel care le-a înmânat medaliile și trofeul jucătorilor italieni a fost însuși regele Spaniei, Juan Carlos I. Prima persoană care a ridicat Cupa a fost căpitanul Italiei, Dino Zoff.

Avându-l pe tânărul Paolo Rossi, un marcator de goluri irezistibil, și propulsată de jucători ca Baresi, Tardelli, Altobeli, Italia a cucerit a treia Cupă Mondială, după 44 de ani de la ultimul său succes. Aptitudinile tactice și de contraatac au încoronat selecționata Italiei, care atunci devenea cea mai titrată națională din lume, la egalitate cu Brazilia.

Bearzot îl avea în echipa tehnică pe secundul Cesare Maldini, cel care avea să devină un antrenor de referință în fotbalul european și internațional. Maldini urma să fie instalat antrenor principal la naționala de tineret, unde va obține o serie de succese remarcabile, cucerind de trei ori consecutiv Campionatul European. Cesare a descoperit jucători de mare valoare, precum Roberto Baggio, Paolo Maldini (fiul său), Alessandro Del Piero sau Francesco Totti, care ulterior aveau să ajungă titulari în naționala de seniori și mari vedete internaționale.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata