Cupa Mondială – Suedia 1958

38

După Elveția în 1954, o altă țară europeană, Suedia, a găzduit Cupa Mondială, desfășurată între 8 și 29 iunie 1958 și ajunsă la a șasea ediție.

A fost pentru prima oară când turneul final al Campionatului Mondial a fost transmis în toată lumea prin intermediul televiziunii. Statele din estul Europei nu au beneficiat de aceste transmisii, pentru că aveau un sistem incompatibil cu cel al gazdelor. Echipa națională a României nu s-a calificat, așa cum se întâmplase și la precedentele două ediții, pentru că în preliminarii a fost surclasată de Iugoslavia, rivala sa din grupă.

Brazilia, venind după două ediții, 1950 și 1954, în care nu reușise ceea ce-și propusese, avea să câștige în premieră trofeul. Aflată sub bagheta antrenorului Vincente Feola și inspirată de geniul lui Pele, Brazilia a defilat la turneul final: 3-0 cu Austria, 2-0 cu URSS, 0-0 cu Anglia, în grupe, apoi 5-2 în semifinala cu Franța și 3-1 în finala cu Suedia. Prin golurile reușite de Zagallo, Vava și Pele, Brazilia își vedea împlinit visul, devenind campioană mondială pentru prima oară.

Tot la capitolul premiere, în acest turneu și-a arătat clasa pentru prima dată marele jucător Pele, care avea doar 17 ani. A marcat șase goluri, dintre care două în finala împotriva Suediei. Alături de el, au defilat și alte vedete ale fotbalului brazilian: Garrincha, Didi, Nelson Santos.

O altă echipă spectaculoasă a fost cea a Franței, care a obținut medalia de bronz și i-a încântat pe spectatori prin tripleta ofensivă formată din Kopa, un conducător de joc cu driblinguri amețitoare, Piantoni și Fontaine. De altfel, Just Fontaine avea să devină golgheterul competiției cu 13 reușite, un record încă neegalat. Just Fontaine fusese ales în lotul Franței ca variantă de rezervă, în locul accidentatului Rene Bliard. Pe locul al patrulea s-a clasat echipa națională a RFG, fostă campioană mondială în 1954.

Echipa Angliei a dezamăgit la CM 1958. Totuși, insuccesul britanicilor a avut o explicație. La 6 februarie 1958, fotbalul englez a fost grav afectat de o tragedie aviatică. Echipa engleză Manchester United, care avea în componența sa și jucători selecționați la echipa națională, se întorcea de la Belgrad, unde disputase cu Steaua Roșie un meci pentru Cupa Campionilor Europeni. După escala pe aeroportul bavarez, la decolarea spre Londra, avionul nu a putut lua înălțime și s-a prăbușit, din cauza zăpezii și a gheții care acoperea aripile.

În acest accident și-au pierdut viața 23 de persoane, printre care opt jucători, trei conducători ai echipei și opt ziariști care însoțiseră formația. Printre cei decedați, s-a numărat și Duncan Edwards (21 de ani), o mare speranță a fotbalului englez, care cu un an înainte jucase la București, cu echipa de tineret a Angliei. De asemenea, a murit și căpitanul echipei Angliei, Roger Byrne. Bobby Charlton a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai catastrofei aeriene petrecute pe aeroportul din Munchen. Charlton a scăpat ca prin miracol, iar după câteva săptămâni a reușit să revină pe teren, jucând în finala Cupei Angliei, când echipa sa a triumfat.

Citeste si:  Fotbal - CM 2014: Rezultatele Cupei Mondiale din Brazilia

Pentru calificarea la turneul final din Suedia, s-au înscris în competiție, pentru prima dată în istorie, peste 50 de țări din toată lumea.

De data aceasta, Uniunea Sovietică a participat, mai ales datorită faptului că era încurajată de câștigarea turneului olimpic de fotbal din 1956, desfășurat la Melbourne. În preliminarii, sovieticii s-au aflat în grupă cu Polonia și Finlanda. Ultimul meci al grupei s-a desfășurat între URSS și Polonia, în fața a 100.000 de spectatori veniți la Central Stadion din Leipzig, și s-a încheiat cu victoria cu 2-0 a Uniunii Sovietice.

Ungaria a participat și ea, dar fără strălucirea de altădată. În 1956 a avut loc exodul celor mai buni jucători maghiari din acele timpuri. Dintre stelele echipei Ungariei, doar Hidegkuti și Bozsik au rămas să își apere culorile naționale. Cu toate acestea, reconstrucția echipei s-a produs și, mai mult decât atât, a reușit să se califice la Cupa Mondială prin două victorii consecutive asupra Bulgariei, în ciuda înfrângerii suferite în Norvegia.

Pentru prima și singura dată în istorie, toate cele patru echipe naționale din Marea Britanie au participat la turneul final: Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Cea mai mare surpriză a fost oferită de selecționata Irlandei de Nord, care a eliminat Italia cu 2-1 în preliminarii, în ultimul meci al grupei, disputat la Belfast. Galezii au beneficiat în urma unei situații neobișnuite în zona Africa-Asia, unde mai multe țări s-au retras din competiție, făcând loc Israelului, care nu jucase nici măcar un meci în preliminarii. Acest lucru a determinat FIFA să ia decizia de a nu lăsa o echipă să participe la turneul final fără să își dispute șansa, astfel că Israel a trebuit să joace împotriva Țării Galilor, care terminase pe locul secund în grupa sa. Galezii s-au impus de două ori, cu 2-0 și au obținut calificarea.

Citeste si:  Sabin Cutaş solicită executivului comunitar soluţii pentru sprijinirea statelor din afara zonei euro

Campioana Americii de Sud, Argentina, a trebuit să se descurce fără starurile care îi aduseseră victoria la ediția din 1957 la Copa America, printre care Humberto Maschio, Angelillo și Omar Sivori, care au plecat la cluburile italiene și au fost respinși la echipa națională a Argentinei. Surpriza din America de Sud a fost Paraguay, care a învins Uruguay, dublă campioană mondială, cu 5-0, în runda de calificări. Ca și în 1954, Mexic a dominat confederația din America de Nord și Centrală și s-a calificat fără probleme, cu punctaj maxim.

Prin urmare, cele 16 echipe care au participat la turneul final din Suedia au provenit din trei confederații: trei echipe din America de Sud (Argentina, Brazilia și Paraguay), una din America de Nord și Centrală (Mexic) și 12 din Europa (Anglia, Austria, Cehoslovacia, Franța, Germania de Vest, Irlanda de Nord, Iugoslavia, Scoția, Suedia, Țara Galilor, Ungaria și Uniunea Sovietică).

Au existat 12 stadioane gazdă ale turneului din Suedia, amplasate în tot atâtea orașe: arena Rasunda din Solna (un cartier al capitalei Stockholm), Olympia Stadium din Helsingborg, Malmoe FF din Malmo, Orjans Vall din Halmstad, Arosvallen din Vasteras, Idrottsparken din Norrkoping, Tunavallen din Eskilstuna, Eyravallen din Orebro, Jarnvallen din Sandviken, Nya Ullevi din Goteborg, Rimnersvallen din Udevalla, Ryavallen din Boras.

Cele 16 echipe participante au fost împărțite, ca și în 1954, în patru grupe, fiecare din echipe trebuind să joace în grupă împotriva celorlalte trei. Primele două echipe din fiecare grupă avansau în sferturile de finală — faza eliminatorie — cu mențiunea că, dacă locurile doi și trei din grupă terminau la egalitate de puncte, echipele în cauza disputau un meci de baraj.

Prima grupă a reunit reprezentativele din Argentina, Cehoslovacia, Irlanda de Nord și RFG. A doua grupă a fost formată de echipele naționale ale Franței, Iugoslaviei, Scoției și Paraguayului. Grupa a treia a fost compusă din selecționatele Suediei, Țării Galilor, Ungariei și Mexicului. Grupa a patra a reunit naționalele din Anglia, Brazilia, Uniunea Sovietică și Austria.

Irlanda de Nord a beneficiat de absența a două mari staruri maghiare exilate, Ferenc Puskas și Sandor Kocsis, lucru care i-a adus calificarea în sferturile de finală și câștigarea grupei. Totuși, a fost înfrântă în sferturi de Franța, care a triumfat lejer, cu 4-0. Tot în sferturi, Brazilia a învins Țara Galilor cu 1-0, RFG a întrecut Iugoslavia cu același scor, iar Suedia i-a eliminat pe sovietici cu 2-0.

Citeste si:  Guvernatorul regiunii Odesa, demis în urma violenţelor de săptămâna trecută

Semifinala dintre Franța și Brazilia a fost cel mai frumos meci al turneului. Chiar dacă Fontaine a egalat golul de deschidere marcat de Vava, brazilienii și-au revenit și s-au impus cu 5-2, datorită strălucirii lui Pele și a lui Didi. Din echipa Franței, a lipsit minute bune apărătorul Bob Jonquet, accidentat grav, astfel că europenii au jucat în zece oameni.

În cealaltă semifinală a turneului, gazdele au învins Germania de Vest cu 3-1. A fost succesul lui Gunnar Gren, Kurt Hamrin și Lennart Skoglund, iar fosta campioană mondială, antrenată de același Sepp Herberger, pleca acasă fără să ocupe podiumul. Nemții au pierdut ulterior și în finala mică, împotriva Franței. Elevii lui Albert Batteaux au învins atunci cu 6-3.

Ultimul act al Cupei Mondiale din 1958 a avut loc la 29 iunie, pe stadionul Rasunda din Stockholm, în prezența a 51.800 de spectatori. De data aceasta, brazilienii s-au îmbrăcat în tricouri albastre, specifice echipamentului de rezervă, pentru a evita galbenul gazdelor.

Partida a fost arbitrată de francezul Maurice Guigue. Suedezii au deschis scorul în minutul 4, prin Nils Liedholm, dar avantajul nu a durat mult. Brazilienii Vava (minutele 9 și 32), Pele (55 și 90) și Zagallo (68) au făcut legea pe teren, nelăsându-le suedezilor decât permisiunea de a marca încă o dată, în mod onorific: Agne Simonsson a redus diferența în minutul 80. Scor final: 5-2. Brazilienii au fost felicitați de însuși regele Suediei, Gustav al IV-lea, prezent la ceremonia de acordare a medaliilor.

În anii ’50 — ’60, Suedia a dat fotbalului mondial fotbaliști de mare clasă, cum au fost Liedholm, Gren, Skoglund, Hamrin, care au evoluat cu succes la cluburi din Italia, Franța și Spania. În afara medaliei de argint obținute la CM 1958, în palmaresul naționalei suedeze sunt înscrise și alte performanțe de prestigiu: locul al treilea la Cupa Mondială din 1994, o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Londra din 1948, precum și victorii ale echipelor de club în turnee internaționale și cupe continentale. De asemenea, era celebră tripleta Gre-No-Li, alcătuită din suedezii Gren, G. Nordhal și Liedholm, care activau la AC Milan. La CM, suedezii nu au beneficiat de o pregătire intensă, la fel ca a brazilienilor. Bengt Gustavsson, un alt membru al contingentului din Italia, se alăturase echipei cu numai trei zile înainte de fluierul de start al turneului.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata