Cupa Mondială – Italia 1990

24

Cupa Mondială, ajunsă la cea de-a 14-a ediție, s-a desfășurat în Italia, între 8 iunie și 8 iulie 1990. Astfel, peninsularii deveneau gazde pentru a doua oară, după turneul final din 1934, când Italia a triumfat pe teren propriu.

Din punct de vedere organizatoric, italienii au răsplătit pe deplin încrederea acordată de FIFA, punând la dispoziție douăsprezece stadioane moderne, din care zece au fost renovate, iar celelalte două (cel din Torino și cel din Bari) au fost clădite din temelii, special pentru marele eveniment.

RFG a ridicat FIFA World Cup pentru a treia oară, răzbunându-se pentru înfrângerea din 1986 în fața Argentinei, campioana en titre. A fost, fără îndoială, triumful lui Franz Beckenbauer, nume emblematic pentru fotbalul german și internațional. El a devenit campion ca antrenor al Germaniei după ce câștigase titlul ca jucător în 1974. A fost o mare surpriză, care a coincis cu reunificarea Germaniei și căderea Zidului Berlinului.

Deși s-au marcat puține goluri, ediția din Italia 1990 a fost una dintre cele mai dramatice, de la golurile golgheterului italian Toto Schillaci la lacrimile englezului Paul Gascoigne și până la sprintul spre sferturi al camerunezului Roger Milla.

Italia s-a consolat cu medalia de bronz, după ce a învins Anglia cu 2-1 în finala mică, dar și cu golgheterul competiției, Toto Schillaci, un ilustru necunoscut până atunci, care a marcat șase goluri.

La acest turneu final a luat parte și naționala României, care după ce a dispus în grupe de URSS cu 2-0, a terminat la egalitate, 1-1, cu campioana en titre, Argentina, și a cedat cu 0-2 în fața Camerunului. În optimi, România a pierdut după loviturile de departajare în fața Irlandei.

Mingea oficială a ediției din 1990 a fost Etrusco, primul balon în întregime sintetic, ce purta marca Adidas, furnizorul exclusiv al baloanelor Cupei Mondiale la fotbal. Mascota competiției a fost Ciao, un fotbalist stilizat colorat în steagul Italiei și având în loc de cap o minge de fotbal.

Președintele comitetului de organizare al Cupei Mondiale a fost primarul Romei de atunci, Franco Carraro, care ocupase aceeași funcție și la Campionatul European din 1980. Mai târziu, Carraro a devenit președintele Federației Italiene de Fotbal și membru în Comitetul Executiv al UEFA.

Formatul prevedea participarea a 24 de echipe din cinci confederații, repartizate astfel: 14 din Europa (Anglia, Austria, Belgia, Cehoslovacia, Italia, Irlanda, Iugoslavia, Olanda, RFG, România, Scoția, Spania, Suedia și URSS), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Columbia și Uruguay), două din America de Nord și Centrală (Costa Rica și SUA), două din Africa (Egipt și Camerun) și două din Asia (Coreea de Sud și Emiratele Arabe Unite).

Citeste si:  OSCAR 2015 "Birdman" - Cel mai bun film al anului

SUA s-a calificat la Cupa Mondială pentru prima dată după 40 de ani.

Un episod neplăcut a marcat preliminariile din America de Sud. În timpul meciului dintre Brazilia și Chile, un foc de artificii trimis din tribune a aterizat aproape de portarul chilian Rojas, rănindu-l. Echipa sa a refuzat să continue meciul, în acel moment fiind condusă cu un gol diferență. Pentru acest incident, Chile a fost sancționată, astfel că i s-a impus interdicție la Cupa Mondială din SUA 1994.

O altă apariție la turneul final a fost Columbia, care nu mai participase la CM de 28 de ani. Columbia a câștigat dreptul de a participa după barajul disputat împotriva Israelului.

Preliminariile din Europa au prevăzut patru grupe cu cinci echipe și trei grupe cu patru echipe. Practic, se calificau primele două formații din fiecare grupă, cu excepția celor mai slabe două selecționate din grupele de câte patru. Danemarca a fost pusă în această situație nefericită, în urma înfrângerii suferite la București, în fața României, astfel că turneul final din 1990 a fost lipsit de una din cele mai interesante participante ale ediției precedente.

Anglia și RFG s-au calificat de pe locurile secunde. Franța a lipsit deoarece a fost încurcată de Cipru la Nicosia, făcând doar egal (1-1) și avantajând în clasament Scoția, care s-a calificat de pe locul doi al grupei, în urma eșecului francezilor.

Drumul selecționatelor africane spre Cupa Mondială a fost, ca de obicei, lung și întortocheat. Egipt s-a calificat pentru prima oară din 1934. I s-a alăturat Camerun, echipa neînvinsă a Mondialului din 1982. În Asia, s-a format o grupă finală de șase echipe, iar câștigătoare au ieșit Coreea de Sud și Emiratele Arabe Unite (EAU), care au lăsat acasă selecționatele din China, Arabia Saudită, Qatar și Coreea de Nord.

Partidele de la Coppa del Mondo s-au disputat pe 12 stadioane impecabile, amplasate în tot atâtea orașe: Stadio Olimpico din Roma, Stadio Comunale din Florența, Giuseppe Meazza din Milano (așa-numitul San Siro), arena San Nicola din Bari, San Paolo din Napoli, Stadio Delle Alpi din Torino, Luigi Ferraris din Genova, Renato Dall’Ara din Bologna, Marc Antonio Bentegodi din Verona, Friuli din Udine, Sant Elia din Cagliari și arena Della Favorita din Palermo.

Cele șase grupe ale Cupei Mondiale din 1990 au arătat astfel: Grupa A: Italia, Cehoslovacia, Austria, SUA; Grupa B: Camerun, România, Argentina, URSS; Grupa C: Brazilia, Costa Rica, Scoția, Suedia; Grupa D: RFG, Iugoslavia, Columbia, Emiratele Arabe Unite; Grupa E: Spania, Belgia, Uruguay, Coreea de Sud; Grupa F: Anglia, Irlanda, Olanda, Egipt.

Citeste si:  Europa va asculta şi vocea săracilor

În ciuda faptului că ediția 1990 a fost găzduită de Italia, ‘azzurrii’ nu au reușit să-și adauge un nou titlu în palmares. După trei victorii în grupă, 1-0 cu Austria și SUA și 2-0 cu Cehoslovacia, a urmat calificarea de pe primul loc. Italia a depășit în optimi Uruguayul, scor 2-0, apoi a trecut în sferturi de Irlanda cu 1-0. Spre enorma deziluzie a milioanelor de suporteri italieni care așteptau o victorie finală, ‘squadra azzurra’ a fost învinsă în semifinale de Argentina după loviturile de la 11 m cu 4-3.

La acea ediție a început aventura lui Paolo Maldini la Cupele Mondiale, care a participat la patru turnee. Maldini a fost utilizat în toate cele șapte partide susținute de echipa sa la Mondialul din ’90. Schillaci, revelația acelui turneu final, a marcat în toată cariera sa la echipa națională șapte goluri, din care șase la Mondial. Roberto Baggio a făcut și el o figură frumoasă, în special datorită unui gol remarcabil înscris în poarta cehoslovacilor. Tot în echipa antrenată de Azeglio Vicini se afla portarul Walter Zenga, care a rezistat 517 minute fără să primească gol, pe durata a cinci partide, până când au venit argentinienii și i-au stopat recordul.

La CM din 1990, naționala Braziliei a plecat la drum ca principală favorită, alături de țara gazdă, Italia. După trei victorii în grupă, 2-1 cu Suedia, 1-0 cu Costa Rica și Scoția, brazilienii nu au reușit să treacă de optimile de finală, fiind învinși de Argentina lui Maradona cu 1-0.

Selecționata din Costa Rica era antrenată de Bora Milutinovic, care a calificat echipa la Campionatul Mondial din Italia. Spre surprinderea generală, Costa Rica a produs surprize, învingând Suedia și Scoția și ajungând în optimile de finală, unde a cedat în favoarea Cehoslovaciei.

Camerun a câștigat grupa din care a făcut parte, fiind singura echipă din istoria CM care s-a calificat de pe primul loc cu golaveraj negativ: 2-4. Camerun a înfrânt România și Argentina cu 1-0 și a fost învinsă de URSS cu 4-0. Victoria împotriva Argentinei a fost cea mai importantă, mai ales că africanii rămăseseră în nouă oameni. În sferturi, echipa din Africa a fost depășită de Anglia cu 3-2 după prelungiri. Cu zece minute înaintea fluierului final, camerunezii conduceau cu 2-1, grație reușitelor lui Emmanuel Kunde și Eugene Ekeke, dar a intervenit Gary Lineker, care a marcat două goluri din penalty și le-a spulberat speranțele ‘leilor’ africani. Totuși, Camerun a fost prima echipă africană sfert-finalistă la Cupa Mondială. Performanța sa de atunci a rămas în istorie pentru întreaga Africă: de la ediția următoare, SUA 1994, continentul a beneficiat de trei echipe la Cupa Mondială, în loc de două.

Citeste si:  Fotbal: Dinamo Kiev - Steaua 3-1, în Europa League

Să nu uităm Irlanda, debutanta care a impresionat la acea ediție. Antrenată de fostul fundaș englez Jack Charlton, selecționata Irlandei a avansat în primele opt echipe ale turneului, în urma victoriei cu 5-4 în fața României, din optimile de finală. În sferturi, s-a ciocnit de Italia la Roma și a pierdut cu 0-1.

RFG a învins în grupe Iugoslavia cu 4-1, Emiratele Arabe Unite cu 5-1 și a terminat la egalitate, 1-1, partida cu Columbia, terminând pe locul întâi. Partidele RFG s-au jucat la Milano, pe San Siro, iar nemții se aflau ca la ei acasă, mai ales că îi aveau în echipă pe Matthäus, Brehme și Klinsmann, care activau la Internazionale. RFG a trecut apoi în optimi de Olanda cu 2-1, în sferturi de Cehoslovacia cu 1-0 și în semifinale de Anglia cu 4-3 după loviturile de departajare. Mannschaft-ul, sub comanda lui Franz Beckenbauer, îi avea în componență în acea perioadă pe Harald Schumacher, Hans-Peter Briegel, Andreas Brehme, Karl-Heinz Foester, Norbert Eder, Lothar Matthäus, Felix Magath, Karl-Heinz Rummenige, Thomas Berthold, Ditmar Jakobs și Klaus Allofs.

În celelalte două sferturi de finală, Argentina s-a impus în fața Iugoslaviei cu 3-2 după loviturile de departajare, iar RFG a învins Cehoslovacia cu 1-0.

În semifinala Italia — Argentina, arbitrul francez Michel Vautrot a arătat opt minute de prelungiri la sfârșitul unei reprize, timp record. Vautrot a explicat simplu decizia sa: a uitat de scurgerea timpului. Meciul s-a încheiat 4-3 pentru echipa albiceleste, la executarea loviturilor de departajare. Șuturile trimise de Roberto Donadoni și Aldo Serena au fost salvate de portarul argentinian Sergio Goycoechea, eroul meciului, care nu ar fi fost utilizat de antrenor dacă titularul Nery Pumpido nu s-ar fi accidentat. Pe teren s-au aflat Maradona și Caniggia, care au avut un aport considerabil în calificarea în finală.
Anglia exuberantului Paul Gascoigne a ajuns în semifinale pentru prima dată din 1966, când a câștigat titlul. RFG s-a impus cu 4-3 la loviturile de departajare, lăsându-l pe Gascoigne cu ochii înlăcrimați. A fost cea mai strânsă partidă a competiției și cel mai dur test al nemților în drum spre câștigarea cupei.

În finala mică de la Bari, Roberto Baggio și Schillaci au adus consolarea Italiei, învingând Anglia lui Bobby Robson cu 2-1 și adjudecându-și bronzul.

Chiar dacă nu au câștigat titlul, italienii le-au venit de hac nemților peste 16 ani, la CM 2006, când ‘squadra azzurra’ a triumfat pe pământ german.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata