Mihai Eminescu – viaţa

”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim” (Geo Bogza). El este Eminescu, poetul național al românilor.

La 15 iunie 2014, comemorăm 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, poetul național al românilor, membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, fiind al șaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici.

După ce se înscrie în 1860 la Liceul german din Cernăuți, în 1863 se retrage ca ”privatist” (elev particular), nesuportând disciplina școlară. În 1864 este copist la Tribunalul din Botoșani, iar din 1865 este custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul.

După moartea acestuia, pleacă în Transilvania, la Blaj și Sibiu, unde își va continua studiile liceale, apoi ajunge la București, urmând trupele de teatru Tardini-Vlădicescu. Devine copist și sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), participând la turnee în întreaga țară, apoi ajunge la Teatrul Național din București, unde este angajat ca sufleur.

Citeste si:  Braşovul, pe primul loc în ţară cu 103 produse tradiţionale atestate

În toamna anului 1869 pleacă la Viena, unde până în 1872 este ”student extraordinar” la Facultatea de Filosofie, neavând dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Audiază cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie romanică, științe (matematică, anatomie, fizică, astronomie etc.). Aici face parte din societatea literar-socială ”România” și cea literar-științifică ”România jună” și îl cunoaște pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, cu care leagă o profundă prietenie.

Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia ”La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o M. Eminovici. Închinată memoriei profesorului său, poezia a apărut în broșura scoasă la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866, la Cernăuți), intitulată ”Lăcrămioarele învățăceilor gimnăziaști den Cernăuți la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”.

Citeste si:  165 de ani de la naşterea poetului naţional Mihai Eminescu (opera)

În același an începe colaborarea la revista ”Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, care are meritul de a-l fi descoperit pe viitorul mare poet. Adevăratul debut în poezie are loc la 25 februarie 1866, la vârsta de 16 ani, în nr. 6/1866 (25 februarie — 9 martie) al revistei, când directorul acesteia îi va publica prima poezie, ”De-aș avea..”, semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu (numele fiind schimbat de I. Vulcan din Eminovici în Eminescu). Începând cu 1866 și până în primăvara anului 1883, această primă poezie a fost urmată de încă 18, printre care se află: ”O călărire în zori”, ”Din străinătate” ,”La Bucovina”, ”Misterele nopții”, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, ”La Heliade”, ”La o artistă”, ”Amorul unei marmure”, ”Junii corupți”, ”Pe lângă plopii fără soț..”, ”Și dacă…”, ”Din noaptea…”. După apropierea de societatea literară ”Junimea”, în care creațiile sale sunt primite cu entuziasm, în 1870 începe să colaboreze la revista ieșeană ”Convorbiri literare”, unde publică mai întâi poezia ”Venere și Madonă” (15 apr. 1870), poemul ”Epigonii”, povestea ”Făt Frumos din lacrimă”. Continuă în 1871, cu poeziile ”Mortua est”, ”Înger de pază” și ”Noaptea”.

Citeste si:  Deputatul Titi Holban, condamnat la trei ani închisoare cu suspendare pentru trafic de influenţă

Stabilit la Iași, va frecventa ședințele junimiștilor, unde își citește lucrările. Diversitatea, profunzimea și expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al ”Junimii”, care se va servi de creația noului poet pentru a argumenta definirea ”direcției noi” în literatura românească, după perioada pașoptistă. Tot în 1871 au mai apărut în revista societății poemul ”Egipetul”, nuvela ”Sărmanul Dionis”, poeziile ”Înger și demon” și ”Floare albastră”.

Intrarea sa în publicistica culturală are loc în 1870, tot în ”Familia”, cu articolul ”Repertoriul nostru teatral”, o examinare critică a producției românești teatrale. Îndemnat de Titu Maiorescu, ministrul cultelor și instrucțiunii publice pe atunci, să-și completeze studiile, urmează, între anii 1872-1874, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită și mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria științei ș.a., fără a le încheia însă.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata