Gabriel de Broglie: E mai important să vorbim de politica non-ipocrită decât să subestimăm discursul politic

Gabriel de Broglie, cancelar al Institutului Franței, a declarat, într-un interviu acordat AGERPRES, că este mai important ca publicul să fie atent la acțiunile politicienilor, decât la „ipocrizia discursului politic”.

Gabriel de Broglie a fost prezent luni la București, la lansarea Centrului Regional Francofon de Cercetări Avansate în Științe Sociale (CeReFREA — Centre Régional Francophone d’Études Avancées en Sciences Sociales) alături de Hélene Carrere d’Encausse, secretar perpetuu al Academiei Franceze, și de François Saint-Paul, ambasadorul Franței în România, dar și de oficiali români.

Acesta vorbește, în interviul acordat AGERPRES, despre colaborarea sa cu omul de cultură André Malraux, în perioada în care acesta din urmă era ministrul de stat însărcinat cu Afaceri culturale, despre pasiunea sa pentru bibliofilie, dar și despre maniera în care conceptul de mecenat s-a schimbat, de-a lungul timpului.

AGERPRES: Ați vorbit, la lansarea Centrului Regional Francofon de Cercetări Avansate în Științe Sociale, despre mecenat. Cum a evoluat această activitate de-a lungul timpului? De exemplu, de ce, în prezent, ar alege cineva să practice mecenatul în locul, să zicem, afacerilor, investițiilor?

Gabriel de Broglie: Este o tendință naturală a societăților moderne de a încuraja mecenatul, iar această tendință a fost inițial înrădăcinată în mediul academic, un mediu privilegiat. În fine, academiile au obținut diverse privilegii și și-au asumat datoria mecenatului. Acum putem vorbi despre conceptul filantropiei, care vine pe filieră americană. Filantropia este o invenție franceză de dinainte de Revoluție (Revoluția Franceză—n.r.), a ajuns în Statele Unite ale Americii, de unde revine cu o forță incredibilă, cu o forță economică, evident. Vorbim de filantropi de renume, cu o forță economică ce poate fi comparată cu cea a unui stat, de exemplu Bill Gates.

Odată cu criza financiară nu mai putem spune că statul este unul bogat. Sunt ani buni de când se tot spune că suntem în criză economică. A existat chiar un premier francez care a spus „sunt șeful unui stat falit”, declarație care a fost ulterior aspru criticată. În fine, statul a devenit sărac, în timp ce societatea are nevoi noi. Există lacune în sistemul nostru social, există lacune în sistemul nostru cultural. Statul nu mai poate fi inițiatorul tuturor tendințelor culturale, statul nu mai poate crea toate răspunsurile pentru problemele sociale. Astfel, mecenatul capătă o nouă vocație, o vocație a urgenței și, în același timp, nu mai este doar apanajul celor bogați.

În trecut, mecenatul era practicat de către persoane foarte bogate, care aveau un surplus de bani, pe care îl ofereau. Acum, mecenatul nu este practicat obligatoriu de persoanele bogate. Acum, această activitate este practicată de către persoane cu venit mediu, care simt nevoia să se implice în diferite cauze nu doar financiar, ci și să ofere o parte din timpul lor unor cauze. Un mecena modern nu mai este ducele cu averi uriașe, ci este o persoană cu venituri medii, foarte conștientă de realitățile societății din jurul său, care este dispusă să ofere o parte din banii, timpul, sau competențele sale unei cauze. În acest sens, în Franța, ca și în Statele Unite ale Americii aș putea spune, am constatat un curent.

Există studenți ai unor mari școli, în special studenți ai unor universități tehnice sau financiare, care au în față, odată ce obțin diploma, un viitor strălucit, un viitor asigurat, de obicei într-o multinațională. Atunci, la finalul studiilor, ei își pun problema „Vreau să intru direct în câmpul muncii, într-o carieră care este, într-o mare măsură, asigurată pentru mine sau îmi pot lua liber o perioadă de timp în care să mă pot consacra unor cauze dragi mie?”

În fiecare promoție de studenți de acest tip există o parte care optează să se dedice unor cauze, timp de un an sau doi. Iată, aceasta este o nouă vocație a mecenatului, un mecenat al competențelor. De asemenea, în interiorul marilor firme, o parte dintre angajați se dedică unor cauze sociale, cu acordul conducerii, evident. Așa că nu putem spune că mecenatul a dispărut, ci, dimpotrivă, că a căpătat un caracter ce l-a modelat pe realitatea imediată, un caracter de urgență.

AGERPRES: Și mai uman…

Gabriel de Broglie: Și mai uman ca înainte, mai angajat social.

AGERPRES: Ați lucrat timp de cinci ani cu André Malraux. Care este amintirea cea mai dragă pe care o aveți despre el?

Gabriel de Broglie: Am avut șansa de a fi colaboratorul lui André Malraux. Asta mi-a marcat existența. El era ministru al Culturii, în 1962. Malraux a devenit ministru, propulsat fiind de către De Gaulle. La un moment dat a avut ambiția de a fi un om politic important și că ar putea conduce și alte ministere. Personal, cred că își făcea iluzii.

Astfel, s-a gândit: „Pentru a fi un om politic important trebuie să fac legi. Eu nu am posibilitatea de a face legi, așa că îmi doresc ca un tânăr profesionist să vină în echipa mea pentru a mă ajuta să creez asemenea legi”. Și toate acestea s-au întâmplat în favoarea mea și spre încântarea mea. Dar eu nu aveam autorizația Consiliului de Miniștri pentru a semna legi. Astfel, în acest sens, André Malraux a dat un ordin ce a fost publicat în Monitorul Oficial, în care spunea scurt „André Malraux îl numește pe Gabriel de Broglie jurisconsult al lui André Malraux”.

Munca cu el m-a umplut de bucurie, datorită lui am reușit să dăm legi foarte importante pentru patrimoniul cultural — legea monumentelor istorice, legea siturilor culturale și, cel mai important, Legea Malraux, care a fost votată în 1964. Practic, această lege, care este de o importanță crucială pentru patrimoniu, este făcută pentru a prezerva centrele istorice ale orașelor. Simplificând, Legea Malraux înscrie centrele istorice ale orașelor în perimetre în care totul este protejat iar orice modificare este supusă legii monumentelor istorice și regulilor urbanistice din această zonă. Legea aceasta stabilește foarte clar modul în care o zonă protejată este finanțată, cum pot fi făcute modificări acolo și care sunt autoritățile responsabile pentru acest lucru. În fond, în acest fel sunt protejate centrele istorice ale localităților. Când am ajuns aici, în România, am vizitat orașul Brașov. Dacă ar fi să aplicăm Legea Malraux, am face-o în centrul istoric al Brașovului.

Este o zonă care poate fi delimitată foarte ușor, are foarte multe clădiri vechi care, din ce am putut vedea, nu sunt foarte bine întreținute. Cred că ceea ce lipsește acum este, evident, finanțarea. I-am zis persoanei care mă însoțea: „Uite, nu e nevoie de o Lege Malraux votată în Parlament, ci municipalitatea ar putea proteja această zonă, delimitând-o foarte clar și luând măsuri în acest sens, restaurând imobilele vechi, cu avantaje fiscale”. În fine, Legea Malraux consider că a fost o reformă foarte importantă, care a funcționat foarte bine în Franța și în Belgia și care poate fi aplicată oriunde. Cam asta a fost relația mea cu Malraux. Nu am fost un apropiat al său, dar i-am fost colaborator.

Cred că i-a plăcut să lucreze cu mine. Avea un stil de a pune întrebări într-o asemenea manieră încât demonstra că nu este un expert în domeniu, dar, prin esența lor, acele întrebări erau de fapt foarte profunde. În domeniul artelor, Malraux cunoștea pe toată lumea, citise tot ce era de citit în domeniu dar, când venea vorba de redactarea de legi, punea întrebări naive care, în fond erau foarte interesante și atingeau nuanțe foarte adânci. Mi-ar fi plăcut să iau notițe. Mi-ar fi plăcut să păstrez toate bilețelele pe care mi le adresa, cu mesaje scrise într-un stil foarte direct.

AGERPRES: Într-un interviu din 2012 spuneați că una dintre cele mai mari ipocrizii este discursul public. V-ați schimbat părerea de atunci?

Gabriel de Broglie: Nu. Este o chestiune seculară, mereu s-a pus problema aceasta. Secolul XX, acum vorbesc din perspectiva istoricului, în Secolul XX toate limitele ipocriziei în discursul public au fost depășite. Să ne amintim numai de cele două războaie mondiale, ascensiunea fascismului, discursul fascist și apoi de ipocriziile tuturor discursurilor totalitare. Când m-am referit la ipocrizie am vorbit în sensul de lipsă de adevăr, de evitare a răspunsurilor la întrebări.

Politica nu se face ascunzând lucrurile, „îmbrăcându-le” după pofta inimii pentru a manevra publicul ca pe un grup de marionete. Ipocrizia este ca un fel de manta a discursului. Asta voiam să spun. Grecii au vorbit mult de acest aspect. Am cunoscut perioade ale unor mari guverne. În ceea ce privește Franța, sunt mai puțin impresionat de guvernarea Regelui Soare decât de cea a lui Napoleon. Napoleon nu avea un discurs ipocrit. El a reformat, a schimbat, a stabilit direcții, a dat decrete, dintre care unele sunt valabile și azi. Aceasta este politica non-ipocrită. Este mai important să vorbim de politica non-ipocrită decât să subestimăm discursul politic ipocrit.

AGERPRES: Sunteți membru al Societății Bibliofililor. Mai este această pasiune relevantă azi, în contextul noilor media?

Gabriel de Broglie: Dacă putem vorbi de bibiofilie azi? Eu spun că da, mai mult ca oricând. Da, este o pasiune, bibliofilia este o nebunie. Eu trăiesc în bibliofilie. Ideea este să te concentrezi asupra cărților pur și simplu frumoase. Bibliofilia nu înseamnă a avea cărți de dragul cărților, are de-a face cu colecționarea cărților frumoase, este dragostea pentru cărțile frumoase. Acum putem vorbi despre bibliofilie mai mult ca oricând, în perspectiva noilor tehnologii.

Poate că aceste noi tehnologii vor duce la dispariția cărților tipărite din uzul curent. Dar înainte de aceasta va dispărea presa clasică. Dacă acest fenomen va avea loc nu înseamnă că va dispărea bibliofilia, din contră. Iubirea pentru cărțile frumoase va deveni un lucru mult mai prețios. Așadar, nu am nicio teamă că viitorul bibliofiliei este asigurat. Există bibliofili în toate statele lumii, în SUA, în Japonia… noii bibliofili sunt chinezi. Nu am nici cea mai mică emoție când trebuie să presupun cum va fi viitorul acestei ocupații. Dacă mă întrebați însă dacă cineva poate fi bibliofil la 30 de ani, vă pot spune că, în realitate, bibliofilia este o pasiune care se naște mai târziu. Nu cred că cineva poate fi bibliofil la o vârstă tânără, nu la 30 de ani.

***
Născut la 21 aprilie 1931 la Versailles, Gabriel de Broglie este Mare Ofițer al Ordinului Legiunii de Onoare, Cavaler al Ordinului Național al Meritului, Comandor al Ordinului Artelor și Literelor, Comandor al Ordinului Palmelor Academice. A fost ales, pe 24 martie 1997, în secțiunea generală a Academiei Științelor Morale și Politice. De la 1 ianuarie 2006 este Cancelar al Institutului Franței.

Licențiat al Institutului de Studii Politice din Paris, elev al Școlii Naționale de Administrație (1958-1960), Gabriel de Broglie și-a început cariera în calitate de atașat la Ambasada Franței din Italia (1955-1958).

A fost membru al mai multor cabinete ministeriale: jurisconsult al ministrului de stat însărcinat cu Afaceri culturale, André Malraux (1962-1966), consilier juridic al secretariatului general al comitetului interministerial (SGCI) pe chestiuni de cooperare economică europeană (1964-1967), consilier tehnic la cabinetul ministrului Afacerilor Sociale, Jean-Marcel Jeanneney (1966-1968), la cabinetul ministrului de Stat însărcinat cu Afaceri Sociale, Maurice Schumann (1968), la cabinetul prim-ministrului Maurice Couve de Murville (1968-1969), apoi la cabinetul ministrului de Stat însărcinat cu Afaceri Culturale, Edmond Michelet (1970). În fine, a fost director de cabinet al ministrului interimar însărcinat cu Afaceri Culturale, André Bettencourt (1970-1971).

Gabriel de Broglie s-a făcut remarcat în cadrul audiovizualului public. A fost, succesiv, director, secretar general pentru administrație, director general adjunct al Oficiului radiodifuziunii și televiziunii franceze (Office de radiodiffusion télévision française ORTF). În aceeași perioadă este președinte al consiliului de supraveghere al Vidéogrammes de France (1971-1974).

De asemenea, de Broglie a mai ocupat funcțiile de director general al Radio France (1975-1979), președinte al Universității de radio și televiziune (URTI), (1976-1987), președinte al Institutului Național al (INA), (1979-1981). În perioada 1982-1986 a fost membru al Înaltei Autorități a Audiovizualului, numit de către președintele Senatului.

Bibliofil pasionat, Gabriel de Broglie prezidează, din 1980, Societatea bibliofililor francezi, iar în 2003 a fost ales membru al Roxburghe Club din Londra. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Loading...
loading...
Citește și
Loading...
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.